Singuratatea unei femei

Cea mai recentă lucrare dramatică, scrisă tot în colaborare cu George Bănică, „Singurătatea unei femei” (Arta conversației II), a fost jucată de Compania particulară „Arlechin” (premiera la 10 iulie 1990, la Pitești, regia Mihai Manolescu).

„Personajul central, doctorița Sînziana Hangan, izbutește să fie vie, reală, autentică fiindcă oglindește, în trăirea ei de fiecare clipă, familia din care face parte, profesia pe care o practică, relațiile ei cu societatea, și, uneori, avatarurile ei pasionale. Toate acestea exprimate prin cuvintele pe care le spune, le aude sau pe care doar sieși și le rostește. Asta fără să mai amintim „atâtea lucruri pe care le știe” fără să i le spuie nimeni...

Dincolo de frumusețile stilului, un stil de un scânteietor firesc, - dincolo de vibrația autentică a eroilor și de reușitele tablouri de gen, cartea este, în primul rând, a unui moralist preocupat să afle sensurile ascunse ale existenței, explicația determinantelor sufletești.” - N. Carandino - Convorbiri literare, dec. 1980.

„În piesa Ilenei Vulpescu (coautor George Bănică), personajele din celebra Arta Conversației se întâlnesc peste aproape un sfert de veac înfruntându-se cu sinceritate și convingere.

Singurătatea unei femei deapănă povestea eroinei principale, doctorița Sânziana, femeie de o tulburătoare frumusețe morală. Ea înfuntă, cu demnitate și curaj - ca medic, soție și mamă - inerentele încercări ale vieții.

O poveste de dragoste, cu bucuriile dar și cu neașteptatele eșecuri, cu speranță și cu amăgiri, Sânziana străduindu-se, totuși, să fie fericită și să le insufle curaj oamenilor.” - Irina Gheorghiu

„Arta conversației se revendică de la ciclul românesc inaugurat în Rămas bun. Melina Mavros, eroina primului roman, apare fugitiv, evocată de Sînziana într-un excurs genealogic. Ceea ce unește cu adevărat cele două romane nu e atât intenția ciclică, ci modalitatea comună de a construi fundalul social. În Rămas bun e refăcut fragmentar începutul de secol XX. Arta conversației reconstituie atmosfera anilor de după al doilea război. (...) Ileana Vulpescu rafinează obiectivismul auto-ironic prin care a impresionat în romanul Rămas bun, găsind în Arta conversației tonul just pentru o proză de auto-denunțare mistificatoare a iluziei. Iluzia psihologică este subminată, dizolvată în plan abstract, în folosul unei iluzii noi. (...) Roman de o simplitate amăgitoare, Arta conversației conține, în țesătura fucțiunii, un mic tratat de artă a povestirii.” - Val Condurache - Convorbiri literare, 8 aug. 1980.