Psihoterapeuta Esther Perel, recunoscută în toată lumea pentru cărțile ei revoluționare, Inteligența erotică și Regândirea infidelității, și-a dedicat timpul și viața întru ajutorarea oamenilor, a călătorit în toată lumea și a vorbit pe înțelesul tuturor despre probleme reale din dragoste, despre sex, intimitate și infidelitate.
A crescut în Antwerp și e fiica unor supraviețuitori ai Holocaustului, ceea ce i-a oferit o direcție clară în viață. Și-a început cariera ca terapeut de familie, focusându-se pe traume și conflicte culturale. Apoi s-a axat numai pe cupluri, devenind specializarea ei clinică și teoretică. Într-un stil unic, marca Esther Perel, conferințele și cărțile ei au o abordare contraintuitivă pentru a răspunde la întrebări provocatoare: Cum au devenit cuplurile unitatea primară de organizare a societății? Poate rămâne aprinsă flacăra romantică de-a lungul timpului? Este infidelitatea vreodată un lucru bun?
Acestea fiind spuse, vă oferim în exclusivitate un interviu cu Esther Perel:
- Cuplurile nu au fost niciodată o unitate centrală în organizarea societății ca acum. De ce?
E.P: Pentru că niciodată în istoria vieții de familie nu a fost relevantă starea de bine emoțională pentru supraviețuirea familiei. Cuplul putea să fie nefuncțional timp de 30 de ani, iar tu erai prizonier pe viață, te căsătoreai o singură dată – și, dacă nu-ți era bine, nu puteai decât să speri la o moarte rapidă a partenerului. Căsătoria era o instituție pragmatică.
Dar apoi au apărut nevoile romatice în cuplu, nevoia de a aparține și de a avea pe cineva alături. Am urcat în piramida nevoilor lui Maslow, iar acum aducem nevoia de actualizare a sinelui în interiorul căsniciei. Continuăm să vrem mai mult, să cerem mai mult. În ziua de astăzi cerem de la o persoană ceea ce înainte oferea o întreagă comunitate.
2. Crezi că oamenii sunt conștienți de lucrurile astea când își caută un partener? Căutăm acel „the one”, deși suntem ușor cinici în privința asta…
E.P: Nu, nu suntem cinici deloc. Mariajul este un agregat de narațiuni multiple. Aparține oamenilor care sunt în el, cât și celor care îl sprijină și trăiesc în jurul lui: familie, prieteni, comunitate. Cum am mai spus cu alte ocazii, când îți alegi un partener, alegi o poveste și apoi te regăsești într-o piesă de teatru pentru care nu ai dat niciodată probe. Și atunci începe narațiunea să-și piardă cursivitatea.
Prima întrebare pe care poți să ți-o adresezi, dintr-un punct de vedere cross-cultural este: mariajul are loc între doi oameni, în mintea ta? Sau în contextul cultural în care te afli mariajul este între două familii? Răspunsul la această întrebare ar trebui să-ți ofere toate informațiile necesare despre limitele unei relații.
3. Ai lucrat ca terapeut mai bine de treizeci de ani. În acest timp – în Statele Unite, cu siguranță, și în mare parte a lumii – relațiile s-au schimbat într-un mod semnificativ. Acum suntem martori la căsătorii între homosexuali. Femeile aleg să facă copii mai târziu ca niciodată. Tehnologia a devenit un factor uriaș în alegerea unui partener și controlează modul în care păstrăm legătura cu el. Care sunt pattern-urile din jurul relațiilor pe care le-ai sesizat în ziua de azi?
E.P: Ne-am dezvoltat într-un anumit pattern, în care relațiile erau dependente de stilul comunității, de structura comunală și totul era foarte clar. Comunitatea ne-a oferit un sens și o identitate. Știam cine suntem. Știam la ce să ne așteptăm de la noi înșine și știam cum să ne comportăm. Aveam certitudine, stabilitate și zero libertate.
Apoi ne-am urbanizat, ne-am mutat și am început să avem aspirații materiale și individuale, iar toate aceste lucruri au creat un loc de joacă în care relațiile suferă o mulțime de schimbări, într-un ritm alert. Nu avem nicio idee cum să le gestionăm. Regulile au fost înlocuite cu alegeri. Și ne-am ales cu o incertitudine apăsătoare și neîncredere în sine. Toate cărțile despre relații din ziua de azi sunt despre aparținere și singurătate.
Din punctul meu de vedere, acesta este „the big thing” în legătură cu schimbarea: ceea ce obișnuia să fie definit de reguli, datorie și obligație, acum e înlocuit de conversație. Prin urmare totul a devenit o nenorocită de negociere! Negociem cu partenerul despre ceea ce contează, despre locul în care ne dorim să locuim, dacă vrem să avem copii, dacă da, câți copii vrem să avem, și mai ales, dacă este timpul potrivit să îi avem. Este o varietate existențială absolută. Dar în același timp, este foarte dificil să definim totul singuri. Nu suferim fără motiv, asta încerc să subliniez.
4. Deci așteptările noastre sunt foarte ridicate, dar performanța noastră e mai scăzută.
E.P: Exact. Bun rezumat!
5. Vreau să te întreb despre iertare, la care m-am gândit mult în ultima vreme. Cum putem avea așteptări de la oameni care au făcut mult rău altora, în relații sau în public, la muncă sau oriunde, să își ceară iertare? Mi se pare că societatea nu permite asta. Potențialul de acceptare e prea mare.
E.P: Acceptarea și iertarea nu sunt același lucru. Sunt două sisteme de judecată, nu? E vorba de sistemul restitutiv și de sistemul retributiv. Primul e focusat pe vindecare. Al doilea pe pedeapsă sau răzbunare.
Sud-africanii au creat un sistem pentru responsabilizare: nu-ți ceri iertare; ci devii responsabil. Descrii faptele și lași libertate persoanei respective să decidă cum vrea să procedeze mai departe. Dacă vrea să ierte, pentru că este în interesul ei – nu să ierte și să spună că e ok, ci să nu trăiască în continuare cu un nor negru în suflet, cu durere și ură – e alegerea ei. Greșeala pe care ai comis-o îți aparține. Aceasta este o formă de iertare.
În termeni de vindecare, ceea ce știm despre durere este universal valabil, dar înțelesul pe care-l dăm durerii noastre și modul în care ne povestim durerea, este influențat de mediul cultural și de context. Și nu e nimic care să ne ajute să gestionăm mai bine aceste experiențe decât conexiunea cu ceilalți. Conexiunea socială este pastila numărul 1 în reducerea durerii și a dezamăgirii sau a traumei pe care o experimentăm.
Ceea ce face ca trauma să devină mai insuportabilă nu e evenimentul în sine. Ci izolarea, secretul și rușinea cu care va trebui să trăiești după.
6. Ai crescut în Belgia, iar părinții tăi au fost supraviețuitori ai Holocaustului.
E.P: 60% dintre evreii belgieni erau deportați. Câteva mii de copii au scăpat pentru că s-au ascuns. După război, întreaga comunitate de evrei din Belgia – aproape 40.000 de oameni din 11 milioane – erau oameni care s-au întors din lagăre, din păduri, din ascunzători. Asta e tot ce știm. Iar comunitatea de supraviețuitori, la nivel mondial, fără contribuția psihiatrilor sau a psihologilor, a organizat întruniri – întâlniri pentru supraviețuitorii din lagăre, petreceri, plantare de păduri, tot ce ținea de revenirea la viață.
A fost pentru prima dată când oamenii au înțeles că există acest fenomen – trauma la vârstă adultă. Înainte de asta, gândirea Freudiană spunea că sunt șanse între 0-5. Iar acum avem o noțiune despre faptul că ai fi putut fi bine mersi înainte, dar un eveniment cataclismic precum acesta te poate distruge, iar singura variantă prin care mai poți găsi un sens să continui, să ai un scop, să ai o conexiune, este prin intermediul întâlnirii cu alții.
7. Părinții tăi au fost singurii supraviețuitori ai familiilor lor. Cum a fost asta ca și copil, crescând în acest tip de familie? Cum arăta căsnicia lor?
E.P: Pentru mulți oameni care s-au căsătorit după cel de-al Doilea Război Mondial, era ceva de genul „eu sunt singur, tu ești singură, am pierdut totul și tu ai pierdut totul, hai să ne căsătorim.” Acesta era modul în care cei mai mulți oameni s-au cuplat. Și mulți dintre ei, odată ce au început să își reconstruiască viața, au realizat că nu au prea multe în comun. Eu am fost chiar norocoasă. Părinții mei s-au întâlnit în ziua eliberării, pe stradă. Ea era mult mai educată, iar el mai degrabă analfabet. De aceea el a adorat-o toată viața. Ceea ce a creat un mediu foarte plăcut.
Dar cred că o diferență mai importantă între familia mea și altele – și poți pune asta pe seama traumei – este că după o astfel de experiență, rămân două tipuri de oameni: care nu sunt morți și care trăiesc. Unii oameni supraviețuiesc, iar alții încearcă să trăiască din nou. Existau case morbide – nu te puteai bucura, pentru că, dacă te bucurai, dacă experimentai plăcere, însemna că nu ești vigilent, că nu ești în gardă, că nu ești atent la un posibil pericol.
Și apoi erau oamenii care într-un mod conștient, au ales să ia viața drept o provocare și să trăiască fiecare clipă cu intensitate. Și sunt foarte norocoasă în acest sens, întrucât am crescut într-o familie care face parte din această categorie. Nu puteai fi supărat timp de două minute, că cineva te întreba „Ce s-a întâmplat? Care-i problema?” . Nu puteai avea vreodată o problemă suficient de serioasă încât să stai supărat, pentru că nimic nu se compara cu Auschwitz.
8. Interesant. Și când ai început să lucrezi cu cupluri? De ce te-ai focusat pe latura asta?
E.P: Am fost interesată de problemele imigranților și legate de identitate de când eram tânără. Am studiat relațiile culturale și identitatea religioasă, cât și formarea identității. Cum se schimbă în funcție de migrarea voluntară sau de migrarea forțată? Și, în special, m-am interesat de identitatea evreilor și cum evoluează diferit în funcție de contextul național. Care este diferența dintre evreii din America, Australia, Africa de Sud, Germania, Argentina și Israel? Așa am început să studiez modul în care relațiile se schimbă odată cu schimbările culturale. Am petrecut douăzeci de ani încercând să înțeleg cum se modifică dinamica relațiilor și familiilor din punct de vedere cultural, rasial și religios, și abia apoi am început să scriu despre sexualitate.
Terapia de cuplu a continuat, natural, în urma terapiei de familie. Pentru că, în trecut, oamenii veneau la terapie pentru că aveau un copil cu probleme. Acesta era motivul pentru care venea întreaga familie. Însă, de cele mai multe ori, simptomele copilului porneau de la disfuncțiile din cuplu. Și, treptat, am încercat să-i conving pe adulți să vină. Terapia de cuplu este cea mai dificilă. Și de multe ori, nefolositoare.
9. Care ar fi sfaturile pe care le-ai da cititorilor?
E.P: Le-aș sugera să încerce trei lucruri acasă, cu partenerul de viață:
1. Fii atent/ă la lucrurile care sunt importante pentru celălalt. Ce se întâmplă într-un cuplu, și este extrem de nesănătos, este că oferim adesea ceea ce așteptăm la rândul nostru. Dacă el este supărat, nu vorbești cu el, pentru că atunci când tu ești supărată, te simți singură. Dacă știi cum te simți când nu-ți oferă afecțiune în cele mai urâte momente, de ce nu schimbi asta pentru el? În felul acesta îi schimbi și lui percepția asupra lucrurilor.
2. Rolurile sunt deseori pattern-uri, nu obiceiuri. Dacă îți dorești într-adevăr ca celălalt să ducă gunoiul, trebuie să fii capabilă să petreci două săptămâni cu gunoiul în casă. Nu spui nimic. Doar aștepți până când celălalt observă, într-un final. Când nu ești acolo, celălalt se ocupă de lucrurile astea. Le poate face. Doar că preferă să te lase pe tine dacă tot ești acasă.
3. Femeile nu sunt mai puțin interesate de sex ca bărbații, ele sunt mai puțin interesate de sexul de care au parte. Ce face o femeie să-și piardă interesul? Domesticitatea. Faptul că a devenit mamă. Mama se gândește la ceilalți tot timpul. Mama nu este preocupată de ea însăși. Pentru a avea libidoul crescut trebuie să te concentrezi pe tine. Nu e vorba de hormoni. Ci doar trebuie să-ți schimbi povestea pe care o trăiești.
10. O ultimă întrebare. Ai o definiție universal valabilă pentru iubire?
Este un verb. Acesta-i primul lucru pe care vreau să-l accentuez. Este o implicare activă cu tot felul de emoții – pozitive, primitive și dezamăgitoare. Dar este un verb foarte activ. Și e adesea surprinzător cum poate să treacă de la flux la reflux. Iubirea nu este o stare permanentă de entuziasm. Sunt de 35 de ani într-o relație – practic. Și am doi băieți – din nou, practic. Nu e vorba doar despre iubirea romantică.
Cred că definiția iubirii de azi e – „tu ești totul meu” – vezi această exaltare completă doar la jurămintele de la nuntă. Ai observat vreodată? E ceva de genul „Îți voi șterge fiecare lacrimă înainte să realizezi că o să cadă.” Cred că jurământul real ar fi „Voi greși în mod regulat și, din când în când, voi recunoaște.”