Capitolul 1
White
Uitându-mă la plăcuța cu nume de lângă sonerie, las capul într-o parte și ezit să întind degetul. Îmi strâng mâna pumn. Din nou, drama ultimelor zile îmi inundă mintea.
Săptămâni întregi de certuri cu părinții… Două mii șapte sute de kilometri… Douăzeci și patru de ore de condus… Lăsasem totul în trecut. Cu două nopți în urmă, ajunsesem aproape picând de somn într-un hotel amărât din Woodshill. În primele ore, m-am luptat cu impulsul de a mă întoarce. După aceea, totul a fost clar.
Pentru că reușisem: eram aici.
De fapt, lucrurile nu fuseseră conform așteptărilor mele. Desigur că aruncasem o privire de la distanță asupra noului oraș; parcă deja cunoșteam munții din Oregon, pădurile nemărginite și chiar campusul universității — grație internetului. Ieri, avusese loc festivitatea de început de an pentru boboci, iar după aceea m-am dus să văd niște apartamente pe care le găsisem pe internet. S-a dovedit a fi o pierdere de timp, deoarece toate erau niște dărăpănături. Dar nimic din toate acestea nu mai avea importanță, pentru că eram, în sfârșit, în Oregon.
Libertate!
Acesta era singurul gând care mă susținuse în ultimele luni. Acum puteam să îmi încep propria viață, să fac lucrurile așa cum mi le doream. Ultimii nouăsprezece ani fuseseră al naibii de sufocanți. Deseori, m-am simțit ca o pasăre eliberată din colivie doar câteva minute pe zi pentru a face câteva cascadorii. Dacă se poate numi cascadorie să afișez o figură simpatică la petreceri, să zâmbesc amabil și să conversez pe ici, pe colo cu câte un necunoscut; pentru asta eram… o artistă desăvârșită. Sau o pasăre încarcerată.
Pentru părinții mei, aparența era totul. Părul meu era elegant coafat și purtam haine cu cele mai fine croiuri. Puteam să afișez la comandă un zâmbet fermecător. Trebuia să fiu fiica perfectă — sau măcar să par.
De aceea, primul lucru pe care l-am făcut ca studentă, în afară de împachetarea câtorva cutii, a fost să intru în cel mai apropiat salon de înfrumusețare pentru o schimbare drastică a culorii părului. Fără șuvițe lungi și blonde: șuvițe castanii îmi încadrau acum obrajii. Pentru prima dată, îmi purtam părul natural ondulat. Mama nu ar fi fost de acord cu asta. Ura că îl moștenisem pe tata.
De ani buni, mă târâse o dată la patru săptămâni într-unul dintre acele saloane de elită în care erai privit pieziș de îndată ce linia părului avea cu o jumătate de centimetru mai mult. Insista să-mi vopsesc părul într-o nuanță de ombre auriu, pentru a-mi pune în valoare culoarea neobișnuită a ochilor — un amestec de gri cu verde. Fetișcană fiind, mă trezeam diminețile mai devreme și trebuia să mă străduiesc să-mi întind părul cu placa, pentru ca buclele mele naturale să fie netede și să-mi încadreze mătăsos fața. Tot acest tărăboi se terminase pentru totdeauna. Niciodată nu-mi va mai controla cineva afurisita de culoare și textura părului — și cu atât mai puțin, mama!
De fiecare dată când părul meu tuns scurt îmi gâdila obrajii, îmi aminteam că îmi este, în sfârșit, permis să fiu eu însămi. Acesta a fost primul meu pas spre libertate și, chiar dacă sună caraghios, mă simțeam ca o persoană complet nouă.
Din păcate, noua mea frizură nu mi-a purtat noroc în găsirea unui apartament. Spre deosebire de majoritatea bobocilor, eu nu am aplicat pentru un loc în cămin — doream să locuiesc singură. Nu îmi surâdea ideea să mă trezesc într-o bună zi cu mama în camera mea, și s-o văd cum analizează disprețuitor fiecare colțișor. Astfel, am început să caut un apartament în zona campusului — acolo, cel puțin așa speram eu, nu avea să mă găsească prea curând. Asta nu a făcut decât să complice și mai mult treaba, așa cum se întâmplase pe parcursul ultimei zile și jumătate.
Găsisem doar câteva camere ce se eliberau abia în ziua în care trebuia să îmi părăsesc patul din hostel și mi se părea că fiecare dintre locuințele rămase era groaznică. La primul apartament: potențialul meu coleg de cameră era interesat mai mult de mărimea cupei mele de la sutien, decât de obiceiurile mele proaste. Dezgustător! Numai gândul la perversul acela îmi ridică părul în cap. Apoi, mai era tânăra mamă care dorea nu doar o colegă de cameră, ci și o bonă cu care să locuiască. Nici asta nu era mai bună! În apartamentul numărul șase, am dat de un cuplu care, practic, începuse să se încalece de față cu mine. Și toate celelalte locuințe erau ori murdare, ori năpădite de mucegai. Habar n-am de ce, dar îmi imaginasem căutarea unei cazări ca fiind mult mai ușoară.
Probabil, de aceea îmi venea atât de greu să apăs ultima sonerie pe ziua de azi. Literele de pe plăcuța cu nume s-au aprins și mă ardeau pe retină.
White
Acum e acum! Nu mai găsisem alte oferte de locuințe aproape de campus. Dacă nu mă mutam în săptămâna următoare, locuiam afară, pe străzi. Fiind început de semestru, era totul rezervat. În plus, prețurile crescuseră într-un ritm alert. Cele șapte nopți petrecute în camera cu douăsprezece paturi mă costaseră o mică avere. Chiar dacă în cont aveam o sumă de bani frumușică, aceasta nu fusese, până la urmă, alocată unei camere amărâte, cu unsprezece colocatari și dușuri la comun.
Aveam nevoie de locul ăsta. Dacă nu luam apartamentul, trebuia să îmi găsesc o bancă undeva în parc, ca să am unde să stau la început de semestru, sau să îmi fac o căsuță în propria-mi mașină. Orice s-ar fi întâmplat, sub nicio formă, nu mă mai întorceam în Denver. Niciodată! Voi începe de aici, oricare ar fi prețul. Chiar dacă trebuia să dorm câteva nopți sub cerul liber, tot era mai bine! Orice, dar să nu mă întorc în Denver.
Am tras aer adânc în piept și am apăsat soneria. În timp ce așteptam, am lăsat aerul cald al dimineții să îmi inunde plămânii. Abia dacă observam presiunea crescândă din piept.
Un, doi, trei, patru, cinci…
Inspiră. Expiră. Respiră. Număram în tăcere și țineam ochii închiși.
În cele din urmă, se auzi sunetul specific al soneriei ce îmi permitea accesul. Am inspirat din nou, înainte să împing ușa.
Domnul K.White — pe atunci nu îi știam prenumele — a menționat în e-mailul său că apartamentul este la etajul doi, pe stânga.
Înainte să pun piciorul pe prima treaptă, am auzit o ușă de sus deschizându-se şi, după aceea, un murmur înăbușit, care devenea tot mai clar pe măsură ce urcam.
O voce de femeie a șoptit:
— Ai numărul meu. Cineva își drese glasul:
— Tu știi că eu nu…
— Nimic serios, știu, știu. Mi-ai explicat foarte clar.
După care a urmat un sunet suspect. Se sărutau pe hol? Am ascultat mai atent. Fără să-mi dau seama, pașii de deasupra se apropiau de mine pe scări. Nici nu băgasem de seamă că mă oprisem, apoi, în timp ce urcam treaptă cu treaptă, îmi admiram unghiile de la picioare date cu ojă albastră și sandalele argintii. Făceau parte din cele câteva haine scumpe aduse cu mine. Mă atașasem de anumite lucruri mai mult decât voiam să recunosc.
Un oftat moale răsună chiar deasupra mea și am ridicat capul. După ce a trecut de mine, am examinat-o pe fata care, cu siguranță, ieșise din apartamentul pe care urma să îl văd. Nu părea să mă fi observat în timp ce plutea în jos cu un zâmbet fericit și visător. Judecând după roșeața obrajilor și părul ciufulit, fusese ocupată cu altceva înainte.
O, Doamne!
Încruntându-mă, am urcat ultimele trepte. Domnul White era pe nicăieri. Am mers ezitând pe coridor și privind în ambele părți. În stânga mea, o ușă era întredeschisă. Aceea trebuia să fie!
Am împins ușa și m-am oprit șovăitor în pragul ei.
Holul de la intrare era îngrijit, puteam să văd niște jachete atârnate pe un cuier. Erau acolo diferite tipuri de teniși, câțiva bocanci de lucru și câțiva pentru mers pe munte, toți aliniați ordonat. Mi-am ridicat sprâncenele în mod apreciativ: colecția de încălțăminte trăda o varietate de interese. Mi-am luat avânt să trec pragul și am intrat în holul îngust. Am răsuflat ușurată la vederea podelei laminate. În sfârșit, fără covor! Mi-am scos cu greu pantofii și i-am așezat frumos lângă ceilalți.
— Scuze, frate! strigă o voce gravă din camera care avea deschidere direct în hol. Încerc de o veșnicie să scap de ea fără să par un nesimțit! Dar unii oameni, pur și simplu, nu înțeleg când le faci o aluzie.
Uau! Părea a fi un băiat pe cinste.
Vocea a devenit mai clară:
— Știu că vizionarea a fost planificată în ultimul minut, dar mă bucur că a ieșit până la urmă.
L-am auzit apropiindu-se, pașii lui răsunând pe podeaua laminată.
— Iar dacă ai prietenă, e în regulă, atât timp cât…
Domnul White a apărut subit în pragul ușii. Ce să zic, nu doar lui i-a picat fața când m-a văzut. Și eu am rămas fără cuvinte.
Primul lucru pe care l-am observat la el a fost partea de sus: abdomenul gol, sculptat și încordat. După aceea, tatuajele. Am înclinat capul și am privit tușul de pe pielea lui bronzată.
Mama mia!
Și-a dres vocea făcându-mă să îmi revin din transă.
— Tu ce naiba cauți aici?
Mă holbam la el complet interzisă. Nu era cu mult mai mare decât mine, poate cu un an sau doi. Avea ochii calzi, de culoarea caramelului, pomeții proeminenți și părul brunet, mai lung pe mijloc și mai scurt în părți.
În final, îmi revenise vocea:
- Am venit să văd apartamentul. Am discutat pe e-mail. Cuvintele mele au țâșnit mult prea rapid.
Domnul White — încă îl numeam așa, chiar dacă știam că era complet stupid — își înclină capul și mă privi sceptic:
— A! Harper… a murmurat ușor. După aceea păru că ceva îi trece prin minte. Și-a plimbat ochii pe trupul meu preț de o secundă, apoi fața i s-a întunecat și a dat din cap încet:
— Nu!
Cum adică, nu? Confuză, i-am întors privirea critică. Eram pe cale să răspund, dar a repetat:
— Nu!
— Cum adică, nu? mi-am încrucișat brațele la piept. Nu așa ne-am înțeles prin e-mail?
— Trebuie să fi fost o neînțelegere, tu, cu siguranță. Tu nu te muți aici, spuse el și se întoarse, dispărând cine știe pe unde. Tot ce știam e că nici măcar nu văzusem nenorocitul de apartament.
— Dă-ți seama și singură, zise el peste umăr.
Am rămas cu gura căscată și fără cuvinte.
Băiatul ăsta dispăruse. Mă lăsase singură în hol fără să îmi dea măcar o șansă. Nu am reușit să spun nici măcar un cuvânt din discursul pe care îl pregătisem pentru vizită. În ultimele patruzeci și opt de ore dădusem peste multe faze de rahat, dar asta… Asta era prea de tot!
Simțeam că-mi plesnește capul, iar din gât mi-a ieșit un scâncet de frustrare. Am alergat împleticindu-mă după domnul White.
— Hei! am strigat dând năvală în ceea ce părea a fi o sufragerie primitoare și bine luminată. Afurisitul se opri din mers și se întoarse cu fața spre mine. Sprâncenele i se încruntaseră de nervi în timp ce eu urlam la el. Nu mă poți da afară fără măcar să îmi arăți apartamentul!
Ceva ca un șoc îi străfulgeră ochii calzi și cafenii, care oricum nu se prea potriveau cu atitudinea lui rece.
— Să-ți arăt că pot? Își încrucișă mâinile și am putut să observ mai multe simboluri pe brațele lui. În urechi îmi răsunau ca un ecou sunetele de indignare pe care le scotea mama uneori când ceva i se părea oribil.
— Ei bine, nu poți. Am vorbit pe e-mail, la naiba! M-ai invitat să vizitez apartamentul, așa că ar trebui să am voie să văd măcar camera și să îmi dai cel puțin o șansă ca să te conving că pot fi o colegă de apartament bună! Mă străduiam să nu mârâi la el.
Afurisitul ridică o sprânceană și se uită la mine cu stupoare.
— Așa cum am spus, trebuie să fie o neînțelegere, am crezut că ești un tip, dar, cu siguranță, nu ești. Din nou, m-a privit enervant de sus până jos. Caut un coleg de cameră, nu o colegă de cameră, a accentuat el.
În momentul acela, nervii mei au explodat. Celelalte apartamente pe care le vizionasem nu-mi plăcuseră deloc, dar acesta era chiar bun.
— Ai cea mai mică idee prin ce am trecut în ultimele două zile? am izbucnit eu, iar pulsul mi s-a accelerat. Într-un loc, un tip stătea în bucătărie în chiloți — în niște chiloți murdari — și m-a întrebat ce mărime port la sutien. În trei dintre apartamente mi s-a spus că favorurile sexuale fac parte din chirie; în altul, că trebuie să fiu dădacă; și, de două ori, abia dacă mi-am putut opri potențialii colegi de apartament să nu și-o pună de față cu mine!
Deși aproape că urlam, dar nu îmi trecea prin cap să îmi cobor vocea. În momentul acela avalanșa de cuvinte aluneca cu toată viteza. Dacă aș fi știut unde era bucătăria, aș fi țâșnit, aș fi apucat o tigaie și l-aș fi pocnit pe acest arogant nenorocit — exact cum am văzut în Rapunzel.
— Am văzut camere pline de mucegai. Am fost în apartamente atât de înțesate de murdărie, încât nu puteai să vezi podeaua. Câteodată, nici nu îmi dădeam seama dacă stau pe un covor sau pe altceva, la care nici nu vreau să mă gândesc. Am fost în apartamente care miroseau atât de tare a iarbă, încât mă puteam droga doar dacă respiram.
Am făcut încă un pas spre el îndreptându-mi umerii.
— Începutul vieții mele în Woodshill a fost de rahat, așa că nu îmi spune să dispar. Vreau să văd nenorocita aia de cameră!
Expresia de neîncredere de pe fața lui s-a transformat într-una de indiferență totală, de parcă își pierdea prețiosul timp cu mine.
— Ăsta este exact motivul pentru care nu vreau o fată aici, a spus el calm. Nu am nevoie de smiorcăieli interminabile și de chestii sensibile de fete.
Acum adrenalina mă stăpânea în așa hal, încât tremuram. Poate că nu a fost o idee prea bună să îmi vărs nervii pe băiatul ăsta. Dar, câteodată, nu mă puteam opri până când nu dădeam totul afară.
— Ai terminat sau mai am de suportat multe din astea? Dacă răspunsul este da, atunci aș prefera să mă îmbrac adecvat pentru această ocazie, a continuat cu voce neutră. Indiferența lui mă făcea să mă enervez și mai tare.
— Bine, am rostit printre dinți, întorcându-mă cu spatele în căutarea sandalelor — ca să mă împiedic de o lampă pusă pe podea. Am înjurat. Tare. Mai ales când am auzit chicoteala lui în spatele meu. A sunat foarte masculin, ceea ce, probabil, mi-ar fi plăcut la orice alt băiat. Dar, cu siguranță, nu la acest arogant, nesimțit și insensibil. Ieșind din sufragerie, am putut să aud un telefon sunând: melodia era un cântec de la formația Fall Out Boy. Surprinzător, afurisitul avea gusturi bune la muzică.
Lacrimile îmi umpleau ochii în timp ce îmi puneam sandalele. Nu voiam să mă întorc în Denver, la o viață care era atât de falsă și de previzibilă — ca plasticul.
Întreaga mea personalitate a fost o mascaradă pe care mama o manipulase în funcție de propriile dorințe. Am realizat asta abia acum trei ani, când am văzut cât de departe era în stare să meargă. În acea zi, încrederea mea în ea a fost spartă în mii și mii de bucățele. Credeam că mama mă va proteja întotdeauna. În schimb, m-a încărcat cu tot mai multe minciuni, până când abia am mai putut rezista sub greutatea lor. După aceea, nimic nu a mai fost la fel.
Am înghițit în sec și am încercat să-mi alung gândurile negative.
În acel moment, mâinile îmi tremurau de frustrare. De data asta, aveam nevoie de mai mult timp pentru a-mi închide curelușa sandalelor. Am auzit vocea înăbușită a afurisitului în timp ce vorbea cu cineva la telefon. După câteva secunde, a înjurat tare.
I-am auzit picioarele desculțe pe podea venind spre holul de la intrare. Doamne, de ce trebuia să port acele sandale? Era mai bine să-mi luat ceva mai ușor de încălțat.
— Hei! vocea lui răsună în spatele meu.
Mi-am lăsat sandaua dreaptă descheiată și m-am ridicat încet.
— Ce-i? am răcnit eu uitându-mă la el.
Își pusese un tricou bleumarin strâmt care i se întindea pe tot bustul. Încrucișându-și mâinile la piept, se încruntă la mine:
— Celălalt potențial coleg de apartament tocmai m-a lăsat baltă, a spus arătând spre smartphone-ul din mâna lui.
— Aha, și? am spus nepăsătoare, căutând în geantă după cheile de la mașină.
A răsuflat exasperat și a bătut cu piciorul în podea de mai multe ori, încât nu am avut de ales decât să îmi ridic privirea.
— Vor fi niște reguli, a început după un moment de ezitare, plimbându-și privirea ca și cum m-ar fi scanat.
— Reguli?! Pentru ce, dacă pot să întreb? Nu mai puteam suporta. Mă resemnasem cu gândul de a mă întoarce la hostel și de a-mi plânge de milă până când aveam să îmi revin, astfel încât să pot căuta noi anunțuri de apartamente. Nu aveam nevoie de prostiile dobitocului ăstuia.
— Pentru tine, dacă vrei camera, vor fi niște reguli pe care va trebui să le respecți. A făcut un gest de invitație cu mâna și s-a întors spre sufragerie. De parcă l-aș urma chiar așa de ușor.
— N-am nevoie de camera ta afurisită! am urlat la el. M-am aplecat și, în sfârșit, am reușit să-mi închei cealaltă sanda.
Și-a scos capul din cameră și și-a trecut mâna prin păr:
— Ascultă, am nevoie de bani și m-am săturat să tot prezint apartamentul. Oamenii mă tot lasă baltă.
— Mă întreb oare de ce, am murmurat.
Îmi ignoră răspunsul sarcastic.
— Iar tu ai nevoie de un loc în care să stai, așa că încetează să te mai plângi și hai să vezi camera.
Am deschis gura pentru a riposta, dar afurisitul era deja în sufragerie, fără să se obosească să aștepte răspunsul meu.
Ce îmi doream cu adevărat era să ies din apartament ca o vijelie și să-i trântesc ușa în față. În schimb, m-am oprit.
Ca să fiu sinceră, chiar și holul de la intrare era deja mai drăguț decât toate apartamentele pe care le văzusem și preferam să îmi încep semestrul aici, decât pe o bancă, în parc. N-avea ce rău să-mi facă dacă aruncam o privire. Nu conta cât de prost era tipul — renunțasem la mândrie de atâtea ori azi, iar acum nu avea să se mai întâmple.
— În regulă!
Nu m-am mai obosit să-mi scot sandalele și m-am dus direct în sufragerie. Acum, că mă calmasem, am putut să apreciez cât de drăguț era amenajat. O canapea uriașă în formă de U, cu multe perne pe ea, stătea în mijlocul camerei. Pe diagonală, era un geam foarte mare, în spatele căruia am zărit un balcon. Pe dreapta era o bucătărie deschisă cu un blat mare.
— Deja cunoști sufrageria; acolo, în spate, este bucătăria; aici este baia, continuă afurisitul, conducându-mă prin sufragerie. Arătă spre o ușă pe jumătate deschisă și am putut să zăresc o parte din gresia de culoare albastru-deschis și o cadă mare, înainte de a ajunge la ultima ușă.
— Asta este. Nu e foarte mare, dar tot e mai bine decât o cameră de cămin.
A apăsat pe clanță.
Mi-am ținut respirația și am intrat.
Camera era mică. Însă îndeajuns de mare pentru lucrurile strict necesare. Pereții colorați în crem și geamurile care lăsau ultimele raze ale zilei să pătrundă înăuntru compensau acest aspect. În mod clar, nimeni nu mai locuia aici — era complet gol, cu excepția unui birou, a unui scaun de birou alb, a unui raft de cărți mic și a unui pat. La vederea saltelei, am strâmbat din nas. Nu voiam să știu ce se întâmplase pe aici.
— Nu te îngrijora, Ethan va veni să își ia patul, a spus nesimțitul arătând cu capul spre obiectul din discuție. Poți păstra biroul și rafturile, dacă dorești.
Am încuviințat, luându-mi ochii de la pat. Podeaua camerei era din lemn masiv. Ochii mei s-au repezit pentru a examina fiecare colț, să văd dacă există și cea mai mică urmă de umezeală sau de mucegai. Totul părea a fi în regulă.
Aș putea învăța aici. Iar după ce patul va dispărea, îmi voi putea lua o canapea extensibilă, pentru a economisi spațiu. Deja mă puteam gândi la așternuturile minunate cu care urma să o acopăr. Și ghirlandele de lumini! Camera aceasta va avea ghirlande de lumini!
Mama le-a urât dintotdeauna. Spunea că arată ieftin, pentru că, în opinia ei, nu se potriveau cu restul mobilierului pe care îl alegea cu mare grijă. Pe lângă asta, mereu mă atenționa că eram prea mare pentru treburi atât de copilăroase, iar, atunci când am adus în secret o ghirlandă cu lumini, cumpărată cu banii mei de buzunar, menajera noastră a aruncat-o de îndată ce a găsit-o.
O, da — aici voi avea ghirlande de lumini! Și voi umple camera cu lucruri pe care înainte nu aveam voie să le am, deoarece nu se ridicau la standardele mamei mele.
Exact așa cum nici acest băiat nu se ridică la standardele ei — îmi trecu prin gând. Probabil ar face infarct dacă l-ar vedea. Sau ar vomita. Gândul acesta aproape că m-a făcut să râd.
— Îl iau, am spus. M-am întors spre el și am ezitat un moment, observându-i privirea meditativă. Apoi mi-am aplecat privirea spre simbolurile tatuate pe antebrațe și… da, mama, cu siguranță, ar leșina. În afară de faptul că aveam un acoperiș deasupra capului, gândul că mama nu l-ar agrea pe afurisit făcea apartamentul mult mai plăcut.
— Încă nu știi regulile, mă avertiză el cu o sclipire de amuzament în privire.
— Spune-le! am zis și am întors privirea din nou către cameră. Nu m-am simțit în felul acesta în niciuna dintre camerele vizitate până acum. În mod instinctiv, știam că aici e locul meu și că aici mă voi simți bine, indiferent de reguli.
Domnul Nu-voi-locui-niciodată-cu-o-femeie se îndreptă încet spre birou. Se sprijini de el, cu mâinile încă încrucișate. Între timp, atitudinea mea nu mai părea atât de ofensivă, ci mai degrabă defensivă.
— Prima regulă, și ridică un deget: nu mă deranja cu chestiile tale de fete! Nu dau doi bani pe viața ta personală. Așa că nu îți impune prezența asupra mea. Nu vom avea nicio seară a fetelor în sufrageria mea. Eu aleg canalele TV și să nu vii să mi te plângi de problemele tale!
— Mă pot obișnui cu asta, am răspuns rece.
— A doua regulă, continuă el nepăsător, îți ții gura închisă dacă agăț pe cineva! Nu am nevoie de nimeni care să îmi zică ce să fac la mine în casă!
— Nu dau doi bani pe cea cu care umbli! am ripostat eu, privind ușa cu un pic de îngrijorare. Într-adevăr, camera lui era în celălalt capăt al apartamentului, dar cine știe cât de gălăgios putea să devină? M-am încruntat. Sper să nu bag de seamă dacă o face cu cineva.
— Iar în ultimul rând…
S-a îndepărtat de birou și s-a aplecat peste mine. Era cu câțiva centimetri mai înalt, a trebuit să îmi mijesc ochii pentru a răspunde privirii lui încruntate…
— Nu îmi pasă cât de bine arată picioarele tale în pantalonii ăia scurți.
Dintr-odată, îmi ardeau obrajii, dar nu am clipit. Și eu puteam să intru în joc.
- Nu e nicio șansă ca noi doi să ne cuplăm, vocea lui întunecată m-a învăluit, iar respirația lui mi-a atins tâmplele. Așa că nu îți face speranțe!
Am simțit furnicături în stomac, și nu erau de la foame. Mirosea bine — o combinație de ierburi aromate și mentă. Fiind distrasă de apropierea lui subită, mi-a luat câteva secunde ca să procesez ceea ce tocmai spusese.
— Îmi pare rău să îți rănesc egoul! m-am recules eu pentru a riposta, dar am depășit etapa cu băieți răi de câțiva ani.
Ceea ce era adevărat. Nu intenționam să am de-a face cu vreun băiat în viitorul apropiat.
Nu se aștepta la asta. I se citea uimirea pe chip. Își frecă fața și făcu un pas în spate.
— În acest caz, bine ai venit în Casa de White! A întins mâna. Eu sunt Kaden.
Pentru o secundă, nu am procesat ce a zis. După aceea, am deschis larg ochii și am sărit entuziasmată:
— Asta înseamnă că mă pot muta?
Kaden a tresărit:
— Deja încalci prima regulă.
Mi-am înfrânat entuziasmul și am coborât tonul vocii:
— Scuze, eu sunt Allie!
Îmi venea tot mai ușor să spun noul meu nume: Allie. Probabil, pentru că așa m-am prezentat la vizita tuturor apartamentelor de până acum.
Am dat mâna ca să facem cunoștință: mâna lui Kaden era aspră și caldă. M-a luat prin surprindere senzația. M-a lovit direct în piept.
Și, cu siguranță, nu am fost pregătită pentru fiorii care m-au trecut în momentul în care Kaden a început să traseze delicat cu degetul mare cercuri în palma mea.
Mi-am smucit mâna din strânsoare și i-am aruncat o privire încruntată.
— Ce naiba a fost asta?
— Voiam doar să verific dacă ai înțeles regula numărul trei. Rânjind încrezut, și-a băgat mâinile în buzunare.
Băiatul arăta bine, dar nu exagerat. Așa-zisele lui reguli erau o glumă. Mi-am masat mâna de câteva ori ca să scap de senzația de gâdilare. Doamne, de ce trebuia să aibă mâini atât de calde?
— Deci, când pot să mă mut?
Kaden a dat din umeri și s-a întors către ușă.
— Imediat ce plătești chiria și garanția! Camera e a ta.
M-am abținut și nu am dansat de bucurie până în momentul în care a ieșit din încăpere.
Capitolul 2
— Arată. Atât. De. Bine! Ochii rotunzi ai lui Dawn s-au dilatat în momentul în care a văzut ghirlandele de beculețe în formă de steluță din coșul nostru uriaș de cumpărături. În momentul acela, am ajuns la raionul cu așternuturi și pături, dar toate modelele florale și stridente care mă atacau din toate părțile m-au făcut să-mi ridic nasul. Am analizat unul dintre materialele colorate pentru ultima dată, apoi m-am îndreptat către noua mea prietenă.
Am cunoscut-o pe Dawn la festivitatea de deschidere. Amândouă ajunsesem mult prea devreme, așa că ne-am luat cu vorba în timp ce așteptam — am avut noroc amândouă — cred eu; altă explicație nu găsesc. Dawn era nouă aici, la fel ca mine. Dar ea nu s-a mutat ca să scape de familia ei, ci de fostul ei iubit. Fuseseră împreună șase ani și o înșelase. A trebuit să fugă departe de el. Și astfel ne aflam acum împreună la Target, adunând cumpărături pentru camerele noastre. Drumul de o oră spre Portland ne-a ajutat pe amândouă. În plus, era o modalitate bună de a cunoaște împrejurimile din Woodshill un pic mai bine.
— Ia-o pe cea cu flori! a spus ea în timp ce dispărea în raionul următor. Sau pe cea roz!
Părul ei roșcat se vedea de după un raft cu veioze, un moment mai târziu. Probabil se ridicase pe vârfuri, părea că își întinsese gâtul destul de mult. Din nou am privit ce alesesem. Imprimeurile florale nu erau neapărat genul meu. Deși îmi plăcea acest stil mai feminin, am preferat întodeauna modele mai simple. Am continuat să merg prin raion. La capătul raftului, am găsit o pătură de culoare crem, croșetată, cu franjuri — se potrivea perfect cu draperiile bej, pe care deja le împachetasem în coș.
— Ce zici de asta? am strigat ridicând pătura ca să o vadă. Dawn apăru de după colț, cărând o lampă de citit, cu abajur trandafiriu.
— Simplă și drăguță. Se potrivește de minune cu celelalte lucruri, a spus ea ținând lampa în sus.
— Dar de asta ce zici?
Chiar de la distanță, puteam cu ușurință să observ sclipiciul decorativ.
— Arată de parcă le-ai luat de la raionul pentru copii.
Dawn zâmbi și puse lampa în coșul nostru.
— Bingo! Kaden și-ar pierde mințile dacă aș veni acasă cu așa ceva. Dar, pe de altă parte, nu era deloc treaba lui cum îmi amenajam eu camera.
Săptămâna dinainte a trebuit să o petrec în întregime în hostel până când Kaden a putut, în final, să îmi dea o cheie de la apartament. Se pare că fostul chiriaș a avut nevoie de mai mult timp decât s-ar fi gândit ca să își ridice patul. Dar astăzi, în sfârșit, a sosit ziua: mă mutam în noua mea cameră! Kaden părea neîncrezător de dimineață, când mi-a înmânat cheia,. De parcă deja își regreta decizia. Dar asta era problema lui, nu a mea.
Imediat după aceea, eu și Dawn ne-am apucat să facem cumpărăturile pentru prima mea mobilă. Pusesem câțiva bani deoparte încă din liceu; de fiecare dată, strângeam banii din meditații sau pe cei primiți cadou de la rude. Micile mele economii erau suficiente încât să acopere cu ușurință tot ceea ce se afla în coșul de cumpărături. Mai aveam și contul de economii deschis de mama, dar de acela nu mă atingeam decât în cazuri urgente… Sau pentru a plăti strictul necesare, cum era taxa de școlarizare. Până la urmă, nu degeaba adunasem bani în acest cont în ultimii ani. Mă dezgusta motivul pentru care mi-a dat mama bani, în primul rând. Chiar credea că pot să fiu mituită și că banii mă vor face să uit tot ceea ce s-a întâmplat? Dar, chiar dacă nu puteam fi cumpărată, puteam, totuși, să găsesc un soi de răzbunare folosind banii mamei mele.
Am inspirat adânc, golindu-mi mintea de gânduri rele. Înapoi la cumpărături!
— Ai nevoie de o masă nouă? întrebă Dawn în timp ce împingeam cărucioarele spre următorul raion. S-a oprit în fața unui model extensibil și l-a examinat cu o privire gânditoare. A căutat cu mâna pe sub blat și l-a clătinat până când un mecanism s-a declanșat și masa a început să se plieze brusc. Dawn a scos un scâncet și, pentru o clipă, părea că își pierde echilibrul, dar apoi și-a revenit și privirea i-a alunecat asupra isprăvii sale.
— Nu, tipul care a stat acolo înaintea mea a lăsat în urmă masa și rafturile. Kaden mi-a spus că dacă nu îmi plac lucrurile n-am decât să le arunc. Mi-am dat ochii peste cap. Mulțumesc lui Dumnezeu că și-a luat patul de acolo. Arăta dezgustător.
Dawn a ridicat o sprânceană:
— Tipu’ ăsta sună încântător.
— N-ar fi ăsta cel mai potrivit cuvânt pentru a-l descrie, am răspuns eu.
O, Doamne, sper că lucrurile vor ieși bine. Nu voiam să fiu nevoită să renunț la cameră în viitorul apropiat. Căutarea nesfârșită a unui apartament aproape că m-a traumatizat. Am început să-i înțeleg pe toți cei care erau nevoiți să treacă printr-un maraton similar și frustrant de vizite.
Aș fi chiriașa perfectă. Cel puțin, ăsta era planul meu.
Kaden nu va găsi niciun motiv pentru a mă da afară din nou.
— Îmi doresc să nu îmi fi luat cameră la cămin, suspină Dawn, odihnindu-și mâinile pe măsuța joasă din spate, ce se potrivea cu înălțimea ei. Dawn era micuță și destul de drăguță în general.Și avea curbe feminine, spre deosebire de mine.
— Atunci… am fi putut lua un apartament împreună, continuă ea resemnată.
— Da, păcat! am încuviințat eu împingând căruciorul înainte. Era aproape plin. Diverse perne, păturica, un covoraș pufos, ghirlanda cu beculețe și câteva lucrușoare decorative, toate zburdau la un loc.
— Colega mea de cameră e o zdreanță, continuă Dawn. Sunt acolo doar de două săptămâni și deja a adus trei tipi. Pentru fiecare pe care îl aduce, mă scoate afară! Mă gândeam să rămân acolo, în semn de protest. Dar și aia e dezgustător ‒ tu ai vrea să stai să te uiți la persoana cu care îți împarți camera cum face sex?
Pentru o secundă am tresărit. Fraza mi-a băgat în cap tot felul de imagini, pe care nu ar trebui să le am acolo. Într-adevăr, Kaden nu era într-o formă rea, trebuia să recunosc asta. Dar brațele bine lucrate indicau faptul că făcea sport. Și mai avea și dungile alea negre care îi traversau bicepsul, și scrisul ăla… Aberam. Mi-am scos din cap imaginea trupului bronzat și transpirat.
— Nu, nu aș vrea asta. Dar cu noi e un pic mai diferit, am răspuns într-un final.
Poate că ezitarea mea era prea evidentă. Dawn se holbă la mine întrebător, după care un rânjet i se lărgi pe față, adâncindu-i gropițele din obraji.
— Serios?! Un pic diferit?! continuă ea să mă tachineze, mișcându-și sprâncenele.
I-am răspuns în același mod, ridicând o sprânceană:
— Da, pentru că nu locuiesc în aceeași cameră cu el și nu trebuie să ne apropiem la modul personal.
Într-o secundă, Dawn a luat o pernă din coșul de cumpărături și a început să mă lovească cu ea. Evitam loviturile râzând.
— Nu e amuzant! a aruncat perna înapoi în coșul de cumpărături și și-a îngropat fața în mâini suspinând. Chiar deloc! În special, pentru că se pare că nu are nicio problemă să găsească un băiat nou. Adică, suntem în Woodshill! Cine s-ar fi gândit că sunt atât de mulți băieți arătoși într-un oraș atât de mic?
A trebuit să-i dau dreptate: în perioada asta, la început de semestru, puteai găsi câte un băiat drăguț de vârsta noastră la fiecare colț de stradă— avantajele unui oraș universitar. Băieți drăguți cât vezi cu ochii!
— Ce zici de ideea asta? am sugerat punând mâna pe umerii ei.
A aruncat o privire printre degete: ochii ei căprui scăpărau:
— Te ascult.
— Poți să vii la mine dacă ai probleme cu colega de cameră. Poate că nu e cea mai bună soluție, știi ce reguli a pus colegul meu grozav, am spus eu făcând o față exasperată, iar Dawn a râs zgomotos. I-am povestit totul despre prima mea vizită, fără să omit vreun detaliu. Și ei i se părea că regulile stabilite de Kaden sunt absurde. Dar ne putem adăposti în camera mea, măcar până trece furtuna.
Între timp, ajunsesem la raionul cu lumânări și rame de tablouri. Fără să mă gândesc, m-am întins după două lumânări imense care răspândeau miros de vanilie și de cocos – alte lucruri pe care nu le-am avut niciodată în casă. Mama considera că miros ieftin. Dar mie mi se părea ca mirosul e divin și deja mă entuziasma imaginea colțișorului de rai pe care urma să mi-l creez în cameră.
— Ești prea bună, Allie Harper! a spus Dawn. M-a bătut pe umăr și m-a privit în ochi.
— Mulțumesc!
M-am înroșit și mi-am ferit privirea. Nimeni nu mi-a mai spus asemenea cuvinte. Întotdeauna am fost: îngâmfata, fata bogată de vizavi, târfa. Așa că nu prea știam cum să reacționez la cuvintele calde.
Dawn s-a încruntat. Părea să îmi fi sesizat disconfortul și a schimbat subiectul cu unul neutru.
— Cele de acolo, de sus, sunt chiar faine, te bagi? spuse ea, arătând cu degetul spre un raft pe care se aflau rame albe și frumos ornate. Ridicându-mă pe vârfuri, am reușit să ajung la raftul de sus.
— Sunt drăguțe, am spus eu, cu mintea în altă parte — dar nu am ce poze să pun în ele.
Abia după ce cuvintele mi-au ieșit pe gură, mi-am dat seama cât de patetic sună. Dumnezeule, sper ca Dawn nu mă considera acum o ratată. În ciuda tuturor, fusese decizia mea să nu aduc niciun suvenir din Denver. Durerea pe care o purtam în mine era suficient de grea; cu siguranță, nu aveam nevoie de poze care să îmi aducă aminte de trecut.
— Aiurea, facem noi una! spuse Dawn, luând telefonul. S-a așezat în fața mea, astfel încât să privesc peste umărul ei și a îndreptat camera spre noi.
— Aici?! Acum?! vocea mea era cu o octavă mai înaltă ca de obicei. Simțeam privirile oamenilor din spatele nostru ațintite asupra mea.
— Da, de ce nu? răspunse Dawn nepăsătoare, afișând un zâmbet larg spre cameră. Și acum: spune sexyyy!
Am zâmbit forțat. Ochii mei gri-verzui de pe ecranul telefonului păreau încețoșați.
— Dă-i naibii! mă împunse Dawn cu cotul în coaste, în timp ce un client se holba la noi. Acum, spune-o atât de tare, să te audă toată lumea din magazin: sexyyy! Haide, Allie!
Se părea că nu am de ales și, scuturând din cap, am zâmbit și am strigat:
— SEXYYY!
De data aceasta, zâmbetul a fost real.
Rama foto a fost prima decorațiune din cameră. La întoarcere, ne-am oprit să printăm poza. Iar acum, eu și Dawn zâmbeam din fotografia de pe pervazul din camera mea. Ca să fiu sinceră, nu arătam prea bine în poză — amândouă aveam tricoul cu Woodshill University și părul prins într-un coc dezordonat, cu șuvițele ieșite. Chiar trebuia să mă obișnuiesc cu părul scurt. Dar, chiar și așa, poza îmi plăcea.
Dawn a făcut la fel, așa că poza noastră din Target era și în camera ei. Părea începutul unei prietenii minunate.
Dawn mă făcea să simt că un astfel de lucru chiar ar fi posibil: prietenie de dragul prieteniei, nu cu scopul de a obține ceva de la cealaltă persoană. Fără presiunea de a fi mereu mai bun decât celălalt.
Trebuie să recunosc, eram mândră de noi. Am cumpărat rafturi și o comodă mai mare, care se potrivea perfect în spatele ușii. Din moment ce uitasem să măsor camera, ăsta chiar era noroc chior. Terminasem deja de asamblat comoda și al doilea set de rafturi albe. Acum tot ce mai trebuia să fac era să asamblez canapeaua extensibilă, ceea ce părea mai complicat. Erau găuri lipsă dedesubt, iar unele părți nu se potriveau cu partea extensibilă. Una dintre ele era mai lungă, ceea ce, probabil, era un defect din fabrică. Ar fi trebuit să o returnez imediat, dar nu aveam chef să car iar chestia asta două etaje și să o duc cu mașina înapoi, în Portland. În plus, nici eu, nici Dawn nu aveam unelte, iar fără o bormașină ar fi fost imposibil să terminăm de asamblat.
Frustrată, m-am prăbușit pe podea. Fruntea îmi era plină de transpirație și mă durea fiecare mușchi. Eram într-o formă bună de la pilates, dar nici chiar așa, încât să mut mobila.
— Este imposibil!
— Nu-mi dau seama ce am făcut greșit aici, adăugă Dawn cu un creion în gură. Nu prea înțelegeam ce spunea. Imediat, l-a scos și l-a pus după ureche.
— Se pare că va trebui să dorm pe asta, am spus eu, scoțând sacul de dormit și așezându-l în poală, în timp ce mângâiam puful moale și colorat de parcă era un animal de casă — de preferat, o pisică.
— Vorbești prostii! O scoatem noi la capăt, mârâi Dawn ca un Chihuahua. M-a făcut să chicotesc.
În acel moment, am auzit ușa de la apartament trântindu-se și voci înăbușite îndreptându-se spre noi, dinspre hol. O, minunat! Colegul meu era acasă!
Dawn a făcut ochii mari:
— Ar trebui să îl întrebăm dacă are o bormașină? se îndreptă ea, ca o veveriță. Am chicotit din nou la această imagine.
— Cauți motiv să-l vezi.
— Și ce dacă? recunoscu ea ridicându-se brusc. Își scutură tricoul plin de așchii și-și verifică părul strâns într-un coc dezordonat. Cum arăt? întrebă făcând o piruetă.
— Cred că amândouă arătăm de parcă ar trebui să facem duș.
Ne-am furișat aproape de ușă și am tras cu urechea. Cealaltă voce era tot de bărbat. Asta era bine, însemna că de data asta Kaden nu și-o mai punea cu vreo tipă.
— Crezi că încalc regulile dacă îi cer o bormașină? am șoptit, de parcă ne putea auzi.
— Doamne, nu-l lăsa pe dobitocul ăla să te intimideze în halul ăsta! ripostă Dawn, dându-se la o parte din dreptul ușii.
Mi-am aranjat gulerul: bineînțeles că nu voiam să fiu intimidată, dar camera asta era importantă pentru mine. Nu doream să îl calc pe nervi pe afurisitul ăsta, mai ales în prima zi de locuit sub același acoperiș.
Dar, înainte să mai gândesc ceva în sensul ăsta, Dawn a deschis ușa și a intrat fulgerător în sufragerie.
— Dawn! am șuierat, grăbindu-mă după ea.
Kaden era în bucătărie și tocmai scotea o bere din frigider. Chiar și din spate, de fapt, mai ales din spate, te lăsa fără aer. Purta blugi de un albastru-închis care îi încadrau perfect fundul și un tricou asortat verde-închis care i se întindea pe piept și care m-a făcut să îmi îndrept privirea spre spatele lui musculos. Lângă Kaden, sprijinit de barul din bucătărie, stătea un băiat cu părul negru. Era înalt și destul de slab, avea o cămașă largă, în carouri, cu mânecile suflecate până la cot.
— Hei, tu trebuie să fii colegul ciudat! Dawn s-a oprit în fața băiatului cu părul negru, care s-a întors surprins spre ea. Privirea lui întrebătoare era foarte prietenoasă, față de cea a lui Kaden. — În primul rând, vreau să iți spun că, după părerea mea, regulile tale sunt de rahat, adică, uită-te la tine și uită-te la ea — Dawn arătă spre mine cu mâna murdară — iar în momentul acela îmi doream ori să intru în pământ de rușine, ori să dispar de-a binelea. Oricum, una din două. Și, sincer, continuă ea, nu cred că are vreo intenție să aibă de-a face cu tine. În plus, e groaznic că ai atâtea prejudecăți despre femei, să le pui pe toate în aceeași oală! De unde știi tu cum ne petrecem noi timpul liber? Adică, poate suntem pasionate de wrestling și de fotbal, n-ai de unde să știi.
Kaden a închis ușa de la frigider și s-a întors încet. Se uita la Dawn cu o sprânceană ridicată, amuzat, în timp ce ea îl mustra pe prietenul lui. Aproape că zâmbea.
Aproape.
M-am strecurat încet în spatele lui Dawn și mi-am pus mâinile pe umerii ei. M-am aplecat spre ea și i-am șoptit:
— Nu e el.
A împietrit:
— Cum adică nu e el?!
Am arătat spre Kaden:
— El e Kaden, colegul meu de apartament. Kaden, ea e prietena mea, Dawn.
În acel moment, băiatul celălalt a zâmbit larg. Avea gropițe adânci în obraji. S-a întors spre Kaden.
— Frate, cum se poate să fii nesimțit cu aceste domnișoare?
Kaden a ridicat din umeri și a desfăcut o bere. A împins-o cu viteză pe bar, direct în mâinile prietenului său, și a deschis alta pe care a dus-o la gură. Apoi și-a șters buzele cu mâna și m-a privit de sus până jos. Părea că ceva îl deranja, s-a încruntat și s-a întors, îndreptându-se spre canapea. Nici măcar nu s-a uitat la Dawn, a ignorat-o complet.
Oarecum încântat, prietenul lui s-a apropiat să dea mâna cu Dawn, apoi cu mine.
— Eu sunt Spencer, încântat de cunoștință!
— Bună, eu sunt Allie! am răspuns.
— Am auzit de tine, murmură el, aruncând o privire subtilă spre Kaden. Și-a scuturat un pic capul, iar zâmbetul i s-a lărgit și mai mult. Iar tu ești Dawn? Mare iubitoare de wrestling și pasionată de fotbal?
— Scuze, nu am vrut să fac o impresie proastă! Vocea ei se transformase într-una de mielușel și nu m-am abținut să nu râd.
— O, nu, deloc, crede-mă. Spencer a făcut cu ochiul și, pentru prima dată, am observat că avea ochii albaștri și luminoși.
În timp ce ei vorbeau, mi-am amintit motivul real pentru care ne-am aventurat în afara camerei mele. Dacă doream să am parte de un somn liniștit în seara aia, trebuia să îmi asamblez canapeaua.
— Hei! am spus, în timp ce loveam ușurel canapeaua cu piciorul. Kaden s-a uitat la mine peste umăr, încruntat. Ai cumva o bormașină?
— La ce-ți trebuie o bormașină? a întrebat el curios, dar critic.
Aș fi vrut să răspund cu Nu e treaba ta, dar m-am răzgândit în ultima secundă. La urma urmei, voiam să-i cer o favoare:
— Din nu știu ce motiv, canapeaua mea are prea puține găuri, am spus, încercând să afișez cel mai prietenos ton pe care-l aveam. Trebuie să mai dau niște găuri.
Kaden a dat scurt din cap și s-a întors cu spatele:
— N-am bormașină.
Mi-a trebuit o secundă ca să înțeleg ce-a zis:
— Atunci, ca ce chestie mai întrebi de ce am nevoie de una?
— Voiam să văd dacă ai nevoie de ea cu adevărat sau dacă ești tu prea prostuță și nu pricepi instrucțiunile, spuse el ridicând nepăsător din umeri. După care a luat telecomanda de pe măsuța de cafea și a deschis televizorul.
Am simțit cum mă enervez și cum îmi venea să-i zic vreo două, dar m-am abținut.
— Vrei să zici că ai bormașină, dar nu vrei să mi-o împrumuți? l-am întrebat calmă. Mă înnebunea să văd cum stă acolo cu berea lui nenorocită în mână, senin și complet lipsit de griji, de parcă n-avea nicio problemă pe această lume.
Nici nu s-a obosit să își ia privirea de la televizor:
— Te-ai prins!
Am scos un sunet de frustrare și m-am întors. Cu pumnii încleștați, am dat buzna în camera mea, am apucat manualul de instrucțiuni de pe podea și m-am dus în sufragerie. Am ocolit canapeaua și m-am proptit în fața lui Kaden blocându-i vederea spre televizor. Am privit cu satisfacție cum indiferența lui se transformă treptat în furie. A făcut ochii mici și a dat să zică ceva, dar nu l-am lăsat să vorbească.
— Poftim! i-am împins manualul sub nas. Poate prea sub nas, pentru că s-a ferit. Punctul 13b! Am apăsat întăriturile, am montat prima parte și le-am înșurubat pe toate pe partea dreaptă. Aici, am zis punând degetul pe imagine, ar fi trebuit să fie deja perforate. Dar nu sunt, deci ar fi frumos din partea ta dacă mi-ai împrumuta nenorocita aia de bormașină.
Acum, dintr-odată, era liniște totală în apartament. Dawn și Spencer s-au oprit din discuție și se uitau la mine.
— Frate, nu fi nesimțit! a spus Spencer într-un final.
— Da, frate, nu fi nesimțit! — spuse și Dawn. În mod normal, aș fi râs, dar, practic, fierbeam de furie. Buzele încleștate ale lui Kaden îmi confirmau că nici lui nu i se părea amuzantă situația.
M-a privit din nou în acel mod insuportabil de suspicios:
— Te joci cu focul! — mormăi el și se ridică atât de brusc încât m-am împiedicat de măsuța de cafea. Am căscat ochii, în timp ce mă dezechilibram, dădeam din mâini cu disperare și încercam să îmi găsesc echilibrul, dar Kaden m-a prins la timp în brațe. M-am blocat și m-am uitat la mâinile lui pe care le simțeam răcoroase și plăcute pe pielea mea transpirată. Probabil, de la berea pe care o ținuse. Mi-am plimbat privirea pe degetele lui, pe brațele puternice, până înapoi pe fața lui. Pentru prima dată, am remarcat câteva fire de barbă sub buza inferioară și o gropiță în bărbie, care abia se observa, printre firele de păr. Kaden părea să mă studieze la fel cum îl studiam și eu. Probabil putea observa cei câțiva pistrui de pe nasul meu, fiind atât de aproape. I-am simțit pieptul strivit de al meu, îi simțeam inima bătând.
A clipit, și momentul s-a dus.
La fel de rapid, mi-a dat drumul și a țâșnit afară din sufragerie.
Abia am reușit să îmi recapăt suflul, sperând că Dawn și Spencer nu observă asta. Când m-am întors spre ei, priveau amândoi atenți spre hol, de unde se auzea un zăngănit.
Kaden a apărut în ușă:
— Ține! — a mormăit el, ridicând o cutie verde cu scule.
— Uau, te pricepi, nu glumă!
— Ai fi putut să ne dai o mână de ajutor, în loc să fii așa de nesuferit, spuse Dawn cu un zâmbet dulce. Când voia, putea fi un mic drăcușor.
Îmi plăcea latura aceasta a ei, dar, la naiba, dacă nu începea să fie mai drăguță cu Kaden, urma să o strâng de gât. Disprețuiam atitudinea nepoliticoasă a lui Kaden la fel de mult ca ea și aș fi vrut să-i pot arunca replici acide, una câte una. Trebuia! Trebuia trezit la realitate! Dar, oricât de insuportabil mi se părea, tot urma să-mi petrec următoarele luni în preajma lui.
La început, am zis să nu mă ambalez dacă nu e cazul, mai ales după un timp atât de scurt. Nu eram în măsură să-l judec nici pe el și nici situația noastră.
— Pot să fac și singură asta, am insistat și m-am apropiat să iau cutia din mâinile lui Kaden. Era mult mai grea decât mă așteptam și mai aveam puțin și o scăpam pe jos, dacă n-o prindeam rapid și cu cealaltă mână. Era evident că băiatul nu putea să aibă o cutie cu scule ușurică, dar avea și niște accesorii de care, probabil, nimeni nu avea vreodată nevoie.
— Te ajut eu, spuse Spencer sărind în picioare. Unde e obiectul care te-a supărat?
Am ignorat privirea frustrată a lui Kaden și m-am dus după Spencer, în camera mea. Ușa era deschisă, dar, înainte să intre, a aruncat o privire politicoasă în spate, iar eu am aprobat din cap.
— Uau, lucrurile chiar s-au schimbat de când a plecat Ethan!
Spencer a cercetat lumânărelele, ghirlandele de beculețe, a aruncat o privire după ușă, la comoda cu sertare și rafturi pe care deja îmi așezasem câteva dintre lucruri. Sticluțele mele cu parfum erau aliniate frumos una lângă cealaltă, lângă niște dosare, unde păstram tot felul de hârtii. Pantofii mei erau așezați ordonat în comodă, luminițele erau deasupra biroului, prinse provizoriu în niște cuie.
— Miroase de parcă cineva a mâncat o tonă de înghețată de vanilie și apoi a vomitat-o în mijlocul camerei. Kaden era fix în spatele meu.
M-am întors.
A strâmbat din nas în timp ce îmi cerceta camera, apoi m-a dat la o parte și s-a aplecat în fața pieselor de canapea.
— Lipsesc unele găuri, i-am explicat. Deja am încercat să întoarcem părțile, dar nici așa nu a funcționat, așa că mă gândeam să dam niște găuri în partea asta, am spus eu, lăsând jos cutia și arătând cu degetul în spatele lui Kaden, la partea defectă. Cred că se vor potrivi apoi, dar, totuși, o bucată e prea lungă.
— Poate o putem tăia cu fierăstrăul, propuse Dawn.
Am dat din cap:
— Nu cred că va funcționa, bucata de lemn va crăpa și se va rupe în două. Chestia asta trebuie să mă susțină când dorm. Nu pot să fac nimic în patul ăsta, la cum arată acum!
Kaden mă privi de jos. Ochii i-au strălucit pe sub genele groase:
— Ei, asta chiar ar fi păcat!
Am dat ochii peste cap. Spencer a chicotit și l-am săgetat și pe el cu o privire usturătoare. Probabil trebuia să mă obișnuiesc cu genul ăsta de umor, dacă aveam să fiu în permanență înconjurată de tipi.
— N-aș vrea să fiu eu motivul pentru care lui Allie să-i fie frică să facă anumite lucruri pe acest pat, a adăugat Spencer oftând și ducând dramatic o mână la piept. Ar trebui să facem ceva în privința asta, frate.
Pentru prima oară, l-am văzut pe Kaden White zâmbind. Un zâmbet real, nu unul sarcastic. Era drăguț — sincer. Nu zâmbea doar cu gura, iar ochii lui caramel s-au subțiat brusc răutăcios:
— Ai dreptate, nu am vrea să fie vina noastră.
Zicând asta, a tras cutia cu unelte spre el, a scos balamalele și a luat bormașina.
— Doamne, sunt terminată, am gemut afundându-mă în canapeaua din sufragerie. Dawn se prăbuși lângă mine, punându-și capul pe umărul meu.
— Și eu. Nu mai sunt în stare să mă mișc. Și-a ridicat capul un pic și l-a pus la loc. Vezi?
— Ei, ce păcat! a spus Spencer lungindu-se pe cealaltă parte a canapelei în formă deU. Cred că am auzit ceva despre Kaden… că ar fi invitat aici câteva persoane diseară.
Oh! Acum începusem să mă îngrijorez… ce ar fi putut însemna asta pentru mine? Ce se înțelegea prin câțiva? Trebuia să mă închid în camera mea? Când eram în Denver, invit câțiva prieteni era codul pentru fac chef.
— Stai liniștită, nu cred că plănuiește să facă o orgie, spuse Spencer făcându-mi cu ochiul. Am observat că făcea asta surprinzător de des. De ce era atât de dornic să schimbe starea de spirit în apartamentul nostru, era un mister pentru mine. În unele momente, amabilitatea lui părea puțin forțată. Totuși, îmi plăcea de el.
— De fapt, sunt atât de obosită, încât aș putea să mă retrag, am spus eu, cât se poate de serioasă. Dar tu?
— O, eu m-aș trânti direct în el, răspunse Spencer cu un surâs. Eu și Dawn l-am privit cu sprâncenele ridicate. Și-a ridicat mâinile în defensivă:
- Hei, scuze! Nu m-am putut abține.
Am dat ochii peste cap, zâmbindu-i înapoi.
Dawn a căscat răsunător.
— Din păcate, trebuie să plec, vreau să îl sun pe tata în seara asta.
— Nicio problemă! Vrei să te duc acasă?
— Nu îți face griji, stau la zece minute de mers lejer de aici. Fă curățenie și culcă-te liniștită. S-a ridicat și și-a întins mâinile deasupra capului. Aaau, o să fac o febră musculară cruntă.
— Știu ce zici, i-am spus, și mi-am frecat umerii, care mă dureau îngrozitor. Bine că avem liber mâine. Altfel, ne duceam la cursuri ca niște roboți.
Dawn a râs și am mers împreună spre hol. Am îmbrățișat-o când am ajuns în pragul ușii.
— Mulțumesc, nu aș fi reușit fără tine!
— O, ba da, te-ai fi descurcat, ești o femeie puternică și independentă! — a insistat Dawn, și am simțit nevoia să zâmbesc din nou. Dă-mi un mesaj luni, a adăugat. Poate bem o cafea înainte de cursuri.
Dawn avea aceeași specializare principală ca a mea, dar alte opționale. Deja eram nerăbdătoare să aflu ce cursuri aveam împreună. Măcar nu trebuia să cutreier campusul acela imens mereu de una singură.
— Desigur, te sun. Recomandarea mea rămâne valabilă: dacă te scoate din sărite colega ta, poți veni liniștită aici.
— Așa voi face, zise Dawn. La revedere, băieți! strigă ea către sufragerie, înainte să dispară pe scări.
Am auzit pe cineva mormăind, trebuie să fi fost Spencer, nu avea cum să fie Kaden. Dawn mi-a aruncat o privire de nu te lăsa afectată, după care a închis ușa în urma ei.
Am rămas singură.
M-am întors în camera mea, mi-am adunat trusa de machiaj și m-am îndreptat spre baie. Pentru prima dată, am privit-o cu atenție. Era foarte luminată, probabil de la gresie și de la geamul mic de deasupra toaletei. Am vrut să încui ușa cu cheia, am rămas șocată.
Ce naiba?
Am deschis ușa și am aruncat un ochi în sufragerie. Spencer era singur pe canapea și se juca pe ceva ce semăna cu ultimul Playstation apărut pe piață.
— Kaden! am strigat eu. Niciun răspuns.
— Cred că e în camera lui, răspunse Spencer fără să-și ridice privirea. A arătat spre singura ușă închisă din tot apartamentul.
Am ezitat puțin, dar apoi am traversat sufrageria și am bătut insistent în ușă. Niciun răspuns. Am bătut din nou. Am așteptat un moment, dar, neprimind răspuns, am apăsat pe clanță.
— Hei, pe bune că nu există încuietoare la ușa de la baie? am întrebat uitându-mă prin cameră. Am zărit rafturi pline de reviste vechi, un birou imens, două monitoare cu niște programe de grafică și pereți colorați într-o nuanță de cappuccino. Un cadru de pat mare, din abanos pe care atârnau câteva cămăși, iar lângă, o noptieră pe care erau împrăștiate o grămadă de pixuri. Înainte să apuc să văd mai multe detalii din camera lui, Kaden a apărut brusc în fața mea.
— Una e să mă pui să îți asamblez nenorocita aia de mobilă, a mârâit el, dar, să dai buzna în camera mea în timp ce lucrez e deja prea de tot.
Iritată, m-am încruntat la el. Ochii lui închiși la culoare ardeau.
— Scuze, voiam doar să…
— M-am prins deja: ești imposibil de ignorat. Și-a frecat fruntea. Ascultă, îmi ajunge pe ziua de azi.
— Ție îți ajunge?! am întrebat eu nevenindu-mi a crede ce aud.
Îmi petrecusem toată ziua asamblând mobilă și aranjându-mi camera. Eram extenuată și tot ce îmi doream era să fac un duș, în spatele unei uși închise, fără teama că dă buzna Kaden și-și varsă nervii pe mine.
Mi-am pus mâinile în șold.
— Hai, pe bune! am început să mă iau de el. În primul rând, nu te-am pus eu să îmi asamblezi mobila. Ai dat trei găuri într-o tablă de lemn, mare scofală! Eu și Dawn am făcut restul. În al doilea rând, am vrut doar să îți cer cheile de la baie, Kaden. Îmi spui tu mie să nu te deranjez cu prostiile mele de femei, dar tu, cu schimbările astea de dispoziție ale tale, ești mai rău ca o femeie la ciclu!
Kaden nici măcar nu a clipit.
— Nu am schimbări de dispoziție, draga mea, eu sunt mereu un nesuferit. M-a prins de umeri. Strânsoarea lui fermă mi-a făcut pielea de găină și m-am blestemat pentru cât de mult avea nevoie trupul meu de un masaj. Apoi Kaden m-a împins afară din camera lui.
— Acum dispari.
Și mi-a trântit ușa în nas.
Capitolul 3
Până la urmă, dușul nu a fost relaxant deloc. Aș fi vrut să pot face o baie dar, din moment ce nu exista încuietoare la ușă, iar Kaden era atât de imprevizibil, n-am avut curaj să risc. În schimb, am făcut un duș rapid, apoi m-am furișat în camera mea.
M-am rezemat de ușa rece din lemn și, pentru prima dată de când am ajuns în Woodshill, am inspirat adânc, până am simțit aerul străbătându-mi tot corpul.
M-a cuprins un sentiment de liniște și am deschis ochii.
Era exact așa cum îmi imaginasem. Pe canapeaua extensibilă erau o pătură pufoasă și o mulțime de perne de mărimi și forme diferite. Ghirlandele de luminițe atârnau deasupra biroului și în jurul dulăpioarelor pe care lucrurile mele stăteau frumos aranjate. Pixurile și caietele erau organizate pe birou. Pe pervaz, din interiorul ramei albe, zâmbeam alături de Dawn. În dreapta ramei, se afla un ceas deșteptător alb cu același model. Draperiile erau despărțite doar un pic, lăsând să intre ultimele raze ale soarelui. Privind la toate lucrurile din jur, nu m-am mai putut abține.
Un suspin mi-a scăpat printre buze. Mi-am dus imediat mâna la gură, în speranța că nu m-a auzit nimeni. Lacrimile mi se adunaseră în colțul ochilor care mă ardeau, și n-am fost în stare nici măcar să ajung în pat. M-am ghemuit lângă ușă și mi-am cuprins genunchii cu brațele.
Reușisem! Eram aici, în Woodshill — la mai mult de două mii de kilometri de părinții mei. Făcusem în săptămâna asta mai multe lucruri pentru mine decât în toată existența mea de până acum. Totul era atât de copleșitor, încât nu mă mai puteam abține. Lacrimi calde au început să îmi străbată obrajii.
Eram total acaparată, bulversată. De trei ani visam la momentul acesta, zi și noapte ‒ să găsesc, în sfârșit, un loc care să-mi ofere liniște.
Încet, mi-am ridicat capul și am analizat din nou camera. De acum înainte voi prelua controlul. Niciodată nu voi mai lăsa pe nimeni să decidă pentru mine. Nu voi mai rămâne niciodată acolo unde nu vreau să fiu. De acum încolo, îmi voi scrie propria poveste, în noua mea casă. Dincolo de lacrimi, un zâmbet se năștea pe fața mea.
Habar n-aveam ce înseamnă ceva lume, cert ecă erau foarte gălăgioși. Nu intenționam să las asta să-mi strice seara. M-am îmbrăcat comod cu un top din dantelă, cu bretele subțiri ‒ din setul meu de pijama preferat ‒ și cu o pereche de pantaloni scurți gri, din catifea. Din punctul meu de vedere, Kaden n-avea decât să petreacă toată noaptea. Eu eram fericită că nu mai trebuia să dorm la hostel. M-am îndreptat spre canapeaua extensibilă și, după mai multe încercări, am reușit cu greu să o deschid. M-am afundat în paradisul meu de perne moi. Acum puteam să văd serialele pe care le pierdusem în ultimele zile. Eram dependentă de seriale și mă uitam ore în șir la tot ce apucam sau la tot ce găseam pe Netflix. În special, filme cu supereroi. Depindea și de starea mea.
În seara asta, era, cu siguranță, rândul serialelor cu supereroi. Mi-am deschis laptopul și m-am așezat pe pat. Apoi am scotocit prin ultima cutie nedespachetată, căutând căștile preferate ‒ imense, dar comode. Echipată pentru relaxarea de seară, m-am cuibărit sub pătură și m-am uitat la cum urma să fie salvată lumea.
Nu știu câte episoade au trecut, dar, la un moment dat, am ațipit. Nu era de mirare, stătusem în picioare toată ziua.
Cu căștile încă pe urechi, m-a trezit o bătaie înăbușită în ușă. O dâră de lumină mi-a desenat pe față și am clipit cu ochi grei și somnoroși. Cineva a întredeschis ușa de la cameră și s-a lovit de comoda din spatele ei.
— Scuze! spuse acel oricine-ar-fi-fost, închizând ușa din nou.
Dezorientată, mi-am dat la o parte căștile, descâlcindu-mi părul din cablul înnodat.
— Kaden, frate! Am o mireasă grozavă în camera mea. Am auzit vocea strigând în tot apartamentul. Tipul vorbea bolborosind. Probabil, băuse un pic cam mult. Dintr-odată, ușa se deschise din nou. Mi-am ridicat pătura până la bărbie privindu-l pe băiatul care stătea în mijlocul camerei mele, zâmbindu-mi. Arăta ca un surfer.
— Bună! Eu sunt Ethan. Asta a fost camera mea și era o zonă interzisă fetelor. Adică, până când am întâlnit-o pe prietena mea. Exact acolo stătea și patul meu, acolo eu și Monica obișnuiam să…
— Dragule, se auzi o vocea precaută din spatele lui, nu cred că îi pasă ce obișnuiam noi să facem în camera asta. Las-o-n pace pe biata fată!
O femeie tânără apăru în pragul ușii. L-a tras pe Ethan de mână scoțându-l din cameră și l-a împins încet spre sufragerie. Apoi s-a întors spre mine. Era machiată strident și avea șuvițe colorate în păr. Fiind pe jumătate adormită, nu distingeam bine culorile.
— Scuze! eu sunt Monica, iar el e Ethan. Am vrut doar să te salutăm.
— Ăăă… Bună! am spus și m-am frecat la ochi.
Doamne, Dumnezeule, cât de târziu putea fi?
— Bună! a repetat Monica privind beculețele care luminau deasupra biroului meu. E chiar drăguț aici. Ethan se lua de mine și dacă mă dădeam cu deodorant în cameră. Dar toate astea ‒ arătă ea cu degetul spre decorul meu ‒ sunt cu adevărat drăguțe.
— Mulțumesc! Nu știam ce altceva să spun. Din cealaltă parte a apartamentului, muzica răsuna până în camera mea. Am auzit câteva urale, pahare ciocnind și conversații zgomotoase.
— Și, chiar ești fată? a întrebat Monica surprinsă.
M-am uitat la ea confuză.
— Da, eu așa zic, am răspuns lăsând pătura în jos câțiva centimetri. Monica nu a ratat asta. A mijit ochii spre topul meu de dantelă. O, da! Clar! Un zâmbet larg îi apăru pe față. Uau, probabil, Kaden te consideră foarte în regulă, dacă te lasă să stai aici.
— Hmm, am îngăimat eu, lăsând picioarele să-mi alunece ușurel de pe canapea. Nu sunt sigură de asta. A spus că are nevoie de bani și că ceilalți clienți l-au lăsat baltă.
— Crede-mă, sigur crede că ești ok. De obicei, dă afară femeile din apartament. Înainte ca Ethan să se mute aici, Kaden a închiriat camera unei fete și, ca un idiot ce e, nu și-a putut ține mâinile departe de ea. Ea s-a îndrăgostit de el, iar el… — a făcut un gest ca și cum și-ar fi smuls inima din piept — i-a frânt inima. După ce cea-care-nu-trebuie-menționată-sub-nicio-formă s-a mutat, femeile au fost complet interzise în apartamentul ăsta. Spre sfârșit, situația era total scăpată de sub control. Cred că ea i-a pus până și cremă depilatoare în gelul de duș. Poți să ți-l imaginezi pe Kaden fără niciun fir de păr pe mâini și pe picioare?
Am pufnit în râs. Monica, la fel.
— Aceeași reacție am avut și eu! Hohote îmi ieșeau pe gură de fiecare dată când Kaden mă scotea de aici. În ultimele luni, toate fetele care își pierduseră camera de cămin deveniseră intruse. Nici măcar micul dejun nu-l puteam mânca. Să fii fericită dacă îți va da măcar o cafea. A ridicat din umeri și s-a întors să cheme pe cineva din sufragerie, apoi s-a uitat din nou spre mine. Dacă vrei, poți să ni te alături, nu mușcăm.
M-am uitat la mine, ezitând. Eram în pijamale, nemachiată — nu chiar pregătită de-o petrecere. Mai ales că nu mai ieșisem din casă fără machiaj de când aveam unsprezece ani. Mama insista mereu că e important să te aranjezi. Machiajul făcea parte din rutină. Mi se părea absurd ca, în fiecare dimineață, să îmi pun pe față fond de ten, cât mai discret, să-mi aranjez genele cu rimel și să-mi pictez fața. La început, abia dacă puteam să mă descurc. Între timp, am ajuns să fac asta zilnic, timp de opt ani de zile. Ideea de a ieși fără machiaj nici măcar nu intra în discuție.
— Cel puțin, majoritatea dintre noi nu mușcă, a continuat Monica. Cu Kaden, nu se știe niciodată. El poate fi un nesuferit, dar o să te obișnuiești. A făcut semn spre sufragerie: haide, berea e din partea mea.
Era rândul meu să zâmbesc. Naturalețea ei era la fel de contagioasă ca cea a lui Dawn.
— Două secunde, să mă schimb.
A ridicat o sprânceană și a coborât privirea spre decolteul meu, pentru un moment îndelungat.
— Mda, dacă nu ziceai tu, ziceam eu! Nu aș vrea să-i iasă ochii din orbite lui Ethan.
A râs la propria glumă, ceea ce m-a făcut să zâmbesc și mai mult. Apoi a ieșit și a închis ușa în urma ei.
M-am ridicat și am început să cotrobăiesc prin dulap după o pereche de pantaloni, comozi și nu prea strâmți. Am ales o pereche clasică de blugi, am lăsat topul dantelat și am aruncat peste el un pulover cu nasturi.
Apoi m-am privit în oglinda mică de pe birou. Ochii mei arătau obosiți. Pentru o clipă, m-am gândit să-mi pun măcar anticearcăn, dar nu. Ce-ar zice ei despre mine dacă aș face asta?
Că ești aceeași nesuferită superficială care ai fost dintotdeauna și care crede că i se cuvine totul — se auzi o voce critică din capul meu. Am alungat-o.
În schimb, mi-am analizat noua frizură. Mi-am plimbat degetele prin păr, m-am dus la ușă și am numărat până la trei. Dacă mă enerva cineva, aveam să mă întorc în pat. Cu un zâmbet hotărât, am ieșit din cameră. În apartament era un haos atât de mare, încât nu am putut să-l cuprind cu privirea din prima. Erau o mulțime de oameni adunați în bucătărie, iar balconul era la fel de plin cu unii care fumau și vorbeau tare. Doar ce i-am văzut, și m-a apucat claustrofobia. Muzica tuna din niște boxe de pe barul din bucătărie, pahare, doze și sticle cu băuturi alcoolice erau împrăștiate peste tot. N-aveam idee cum, dar reușisem să dorm în toată această debandadă.
În mod automat, l-am căutat cu privirea pe Kaden și i-am reperat părul șaten, aranjat în sus, ascuns după capul unei blonde așezate în poalele lui. Ea îi șoptea ceva în ureche, părul ei curgea ca o cascadă pe pieptul lui. Nu părea ca atențiile ei să-l facă prea fericit. Oricum, mă îndoiam că ceva ar putea să-l facă pe Kaden fericit, la cât de rece era mereu.
— Hei, aici erai! strigă Monica luându-mă de mână.
Surprinsă, am lăsat-o să mă conducă în bucătărie.
— Vrei o bere?
— Nu, mulțumesc! am spus eu. Observându-i dezamăgirea, am adăugat: eu nu-s cu berea.
— A, hai să vedem ce avem aici. Cred că Spencer a adus câteva sticle de vin scump de la tatăl lui.
— Un vin ar fi minunat, am spus.
Țâșnind către un dulăpior, a scos un pahar de vin în care a turnat până a dat pe dinafară și mi l-a întins.
I-am mulțumit și am luat o gură de vin. Puteam să spun pe loc ce vin era, chiar și vechimea, mulțumită tatălui meu. În ultimii ani, începusem să simt că toată lumea era mândră de mine doar când vorbeam cu prietenii despre afaceri cu vinuri de colecție. Chiar dacă, teoretic, tata încălca legea, deoarece eu încă nu aveam douăzeci și unu de ani. În fine, mă pricepeam destul de bine la vinuri.
— Allie, încă ești trează?
Era vocea lui Spencer. M-am întors spre el. Stătea pe un scaun înalt de la bar și îmi făcea cu mâna.
— Da, cred că da, am mormăit în paharul meu. M-am uitat la Monica: a râs, m-a luat de mână și m-a tras spre Spencer. Imediat i-a dat raportul despre modul impresionant în care Ethan a dat buzna în camera mea, iar Spencer a râs atât de tare, încât i-a țâșnit apa pe nas.
— Deci, Allie, ce te aduce în Woodshill? întrebă Monica într-un final, după ce l-am salvat pe Spencer de la înec.
M-am sprijinit de bar.
— Am vrut să văd ceva diferit.
Era răspunsul standard. Îl repetasem până la perfecțiune, până și ridicarea de umeri care îl însoțea.
— Și eu, la fel, adăugă Monica, întinzând sticla de bere spre mine. Am ciocnit și am mai luat o gură de vin. Începeam să mă dezgheț. Nu era rău deloc ‒ eram o fată normală, la o petrecere normală, vorbind cu niște oameni normali. Nimeni de aici nu mă cunoștea. Puteam să las o altă impresie. Poate chiar meritase să mă ridic din pat.
— Eu sunt aici doar pentru că nu am fost acceptat în Portland, suspină Spencer.
Monica a vrut să îi tragă un pumn, dar el s-a ferit zâmbind.
— Woodshill nu a fost prima mea opțiune, asta e tot ce vreau să zic, adăugă el, dându-i ei un motiv de care să se lege.
— Asta-i bună! Monica părea rănită. Avem atât de multe de văzut aici! Zona este minunată și sunt foarte multe atracții turistice de vizitat. În primul rând, există cabaretul, Muzeul de Arte și Arheologie, centrul orașului cu minunatul campus în curtea căruia e statuia lui Shakespeare…
Atracțiile din Woodshill păreau a fi subiectul preferat al Monicăi, așa că eu și Spencer ne-am rezumat la a o aproba.
— Chiar îmi place aici, am spus. Peisajul e unul dintre motivele principale pentru care am ales Woodshill. Am respirat atât de mult aer proaspăt de când sunt aici, încât cred că m-am detoxificat complet.
Monica zâmbi sincer:
— Cred că toată lumea care vine din marile orașe resimte acest aspect.
Ethan apăru din spate și o cuprinse cu brațele.
— Iar vorbește despre cum Woodshill este cel mai bun oraș în care să studiezi?
— Încearcă s-o convingă pe Allie, arătă Spencer spre mine, cu toate că ea locuiește deja aici.
— Hei, tu ești fata din camera mea! spuse Ethan întorcându-se spre mine. Adică, normal, nu mai e camera mea. Acum e propriul tău regat, cu tot ce e în el. Mulțumesc că ai păstrat toate lucrurile acelea, ne-ai salvat de bătaia de cap cu mutatul, răspunse el afundându-și fața în gâtul Monicăi. Ea începu să chicotească.
Un cuplu adorabil. El, cu aspect de surfer, ea, cu părul ei strălucitor, colorat și cu unghiile vopsite cu negru. Faptul că erau atât de diferiți îi făcea să pară un cuplu adorabil.
— Asta simt când mă uit la ei, spuse încetișor Spencer, privind cu subînțeles. Avea ochii de un albastru incredibil. Pare totul drăguț la început, dar mereu ajungi la certuri și la nervi, adăugă el.
— Apropo, să știi că te aud! spuse Monica, acoperită de Ethan, care nu-i lăsa în pace nici gura, nici mâinile. Părul ciufulit îi acoperea toată fața.
— Scuze, dar ai o minte cam murdară! E o realitate, spuse Spencer strâmbând din nas.
— Murdară?! Îți arăt eu murdar! Monica sări din scaun și se repezi la Spencer.
Ethan se dezechilibră și se aplecă în față, încercând în zadar să se sprijine de bar. Din reflex, l-am apucat de braț și l-am ținut strâns să nu cadă.
— Cred că ar trebui să bei niște apă. Ce zici, Ethan? am întrebat amuzată.
El zâmbi și dădu din cap îndepărtându-și șuvițele de pe față.
Monica și Spencer încă se ciondăneau lângă noi, într-o chestie ce părea un amestec de karate, box și gâdileli însoțite de tot felul de grimase. În timp ce mă învârteam cu scaunul ca să iau un pahar cu apă pentru Ethan, am zărit cu coada ochiului cum Monica și Spencer se ciondănesc în continuare. Privirea mea a ajuns dincolo de ei, spre canapea.
Am înghețat.
Ochii întunecați ai lui Kaden mă fixau.
Fata aceea nu mai stătea în brațele lui, ci lângă el. Își pusese mâna pe umerii ei, iar ea îi șoptea ceva în ureche. Acum știam de unde mi se părea atât de cunoscută — era fata pe care o întâlnisem în ziua când venisem să văd apartamentul. M-am gândit la regulile lui Kaden. Să mă holbez la el în timp ce încerca să agațe pe cineva era unul dintre lucrurile complet interzise. Mi-am luat privirea de pe el și m-am concentrat pe paharul de apă pentru Ethan.
Când am pus paharul pe bar, în fața lui, Monica și Spencer s-au oprit în sfârșit din lupta lor. Erau amândoi ciufuliți și a trebuit să o ajut pe Monica să-și aranjeze părul.
— Îmi plac șuvițele tale, i-am spus. Eu nu cred că aș avea vreodată curajul.
— Câteodată aș vrea să fiu mai puțin curajoasă, răspunse ea cu o privire resemnată. Nu prea gândesc lucrurile în profunzime, când vine vorba de schimbări. Sunt prea impulsivă și nu mă pot decide — de exemplu, nu pot să aleg o culoare de păr, așa că le iau pe toate care-mi plac pe moment.
— Mie-mi place. Cea mai mare schimbare pe care am făcut-o e asta, am arătat spre părul meu scurt.
Monica s-a încruntat.
— Cum arătai înainte?
M-am gândit pentru o clipă dacă să îi arăt o poză, dar mi-am amintit că le ștersesem pe toate din telefon.
— Părul meu era blond ca mierea, am răspuns. Și îmi venea până la brâu.
Monica făcu ochii mari:
— Dar nu arăți ca o blondă!
— O, și ce blondă! Arătam cam ca… Ochii mei se plimbară prin cameră, până când au dat de compania lui Kaden. Era ca al ei, un pic mai închis.
Monica s-a întors să se uite.
— Arătai ca Sawyer!? exclamă ea surprinsă și foarte vocală.
Fata de lângă Kaden se întoarse și se uită la Monica. După care miji ochii, ca niște linii, și se ridică în picioare.
— Vai, nu! murmură Monica, făcându-se mică-mică.
În timp ce Sawyer venea spre noi, am profitat de ocazie ca să o studiez. Era foarte frumoasă și avea un corp minunat, forme pline și un decolteu care stârnea invidia oricărei femei. Părul cădea în valuri și un pic dezordonat, ceea ce se potrivea de minune cu machiajul negru și cu fusta neagră, scurtă. Dacă stăteam să mă gândesc mai bine, stilul ei rock părea mai potrivit pe scenă, lângă de Hayley Williams, decât la petrecerea asta.
— Cineva mi-a rostit numele, spuse Sawyer în loc de salut.
Se uită spre Monica, zâmbind rigid.
Kaden, care se ridicase și el, o ajunse din doi pași și părea că simte tensiunea din aer. O prinse de talie, trăgând-o mai aproape de el. Dar gestul nu avut efectul dorit. Dimpotrivă, în loc să se calmeze, Sawyer se desprinse dintr-o smucitură și își încrucișă mâinile la piept.
— E ceva ce vrei să-mi spui, Monica?
— Nu… doar, că Allie… Monica se întoarse spre mine, lipsită de apărare.
— Spuneam că, până nu demult, semănam…
Sawyer se întoarse spre mine aruncându-mi o privire dură:
— Nu vorbeam cu tine!
Vocea ei era rece ca gheața și am clipit, confuză.
Kaden se aplecă spre ea, iar buzele lui îi atinseră urechea în timp ce murmură:
— Totul e în regulă, Sawyer! Nu face vreo scenă. Dar până și această tentativă a lui de a o calma a eșuat.
— Lasă-mă în pace! Vorbeau despre mine! șuieră Sawyer dându-se la o parte de lângă Kaden. Apoi se întoarse spre Monica. Nu e prima dată când mă vorbește de rău.
— Astea sunt povești vechi, Sawyer, interveni Spencer.
— Taci din gură, Spencer! izbucni ea. Arăta de parcă mai avea puțin, scotea ghearele și se năpustea la unul dintre noi. Am ridicat mâinile într-un gest de calmare.
— Tot ce am zis a fost că obișnuiam să am părul cam ca al tău. Serios, ai un păr minunat și nu știu ce istorie aveți voi două, dar nu am spus nimic rău spre tine. Pe bune!
Uau! Vinul mi se urcase la cap. Cuvintele astea par că au țâșnit din mine.
— Spune asta cuiva care te crede. Data viitoare, când vrei să mă bârfești, spune-mi în față! E destul de josnic așa.
— E, hai, a ripostat Monica, dar Sawyer o întrerupse.
— Dacă mai vorbești despre mine, nu promit că voi mai fi drăguță.
Se apropie amenințător de Monica. În acel moment, instinctul meu protectiv s-a activat. Chiar îmi plăcea de Monica și nu voiam să văd cum fata asta se leagă de ea fără motiv.
— Ascultă, am început eu, aici nu e cel mai potrivit loc pentru a discuta chestii de genul ăsta.
O liniște ciudată se lăsă în cameră. Ceilalți oaspeți priveau curioși. Cineva a dat muzica mai încet.
Mi-am dres vocea:
— Probabil am băut cu toții un pic prea mult. Cu siguranță, vinul își face efectul. Nu cred că ăsta e genul de conversație care poate fi purtată sub influența alcoolului. Mai bine să fim treji, nu? Într-un loc neutru. Fără spectatori. Am încercat să zâmbesc.
— Cred că ar fi mai bine să te întorci acasă acum. Vocea rece a lui Kaden o luă prin surprindere pe Sawyer.
— Îți bați joc de mine? urlă ea confuză, îndreptându-se spre el. Arătă cu degetul, mai întâi spre mine, apoi spre Monica. Prietenii tăi de rahat mă atacă în prezența ta, iar tu mă dai afară? Ești cel mai mare nesimțit!
Kaden a deschis gura ca să răspundă, dar, înainte să rostească el vreun cuvânt, am intervenit iar:
— Doar pentru că sentimentele tale au fost rănite nu înseamnă că trebuie să insulți pe toată lumea. Nu era nimic în neregulă până să vii tu și să începi toate astea, ceea ce nu e deloc ok.
Sawyer se făcu atât de roșie, încât am crezut că mă pleznește. Chiar în momentul acela, Kaden o prinse de mijloc și o trase afară din sufragerie, în hol, închizând ușa în urma lor. Se făcu liniște. Părea că toată lumea își ținea respirația.
Apoi cineva dădu drumul iar la muzică, iar petrecerea continuă de parcă nu se întâmplase nimic. Monica își puse mâinile peste ale mele și-și lăsă capul pe umărul meu:
— Scuze, Allie! oftă ea. N-am vrut să se întâmple asta.
Am bătut-o pe mână.
— Nu-ți face grij! Mă descurc cu puțină dramă. În plus, face parte din experiența facultății.
Puteam să auzim frânturi din conversația de pe hol. Eu și Monica am tresărit când Kaden a ridicat vocea. Va fi atât de nervos pe mine, a spus ea, îngrijorată.
Spencer dădu din cap:
— Nu-ți face griji! Știi cum e Sawyer. Cred că orgoliul ei nu și-a revenit niciodată de când Ethan…
Monica și-a smuls mâinile dintr-ale mele și și-a acoperit urechile.
Spencer zâmbi.
— Sawyer și-a făcut de cap cu Ethan la o petrecere, în primul semestru. După ce el s-a cuplat cu Monica, Sawyer a fost destul de supărată. Bănuiesc că voia ceva mai mult.
Am dat din cap. Dacă Sawyer nu s-ar fi comportat ca o idioată, probabil că mi-ar fi fost milă de ea.
Am tresărit când ușa de la intrare s-a trântit. Kaden reveni în sufragerie călcând apăsat. Ochii noștri s-au întâlnit și un fior rece mă trecu pe spate. Arăta nervos. Foarte nervos! Fața lui era încruntată și avea tot corpul încordat. Mă gândeam din nou la regulile lui stupide și mă blestemam că mă implicasem.
— Sunt obosită, am spus celor din jur și le-am urat noapte bună.
M-am strecurat în camera mea și, ușurată, m-am prăbușit cu spatele la ușă.
Tare de tot! Prima mea petrecere în Woodshill și, din cauza gurii mele, gazda a trebuit să o dea afară din apartament pe iubita lui.
Eram un dezastru pe două picioare.