În anii ’20, Zavaidoc era un bărbat tânăr făcut să te îndrăgostești de el la prima vedere. Când cânta, te ducea în urmă cu
sute de ani. Multe mâini au cumpărat vin mănăstiresc numai pentru că erau încredințați că vinul de
metoc se bea ascultându-l pe Zavaidoc. Alții căutau lucrușoare prin târguri, fredonând dragostea e
ca și-o râie, te mănâncă și-n călcâie! Și totuși, nimeni nu-l asculta pe bărbat cu mai multă atenție
decât Carolina.
Ea nu era parte din înalta societate care aglomerase sălile de teatru și
restaurantele de pe Bulevardul Elisabeta, dar versurile lui Zavaidoc o făceau să se simtă unică.
Îndrăzneala cu care îl privea pe acest artist al vremurilor, cu ochii ei mari, luminați de o
pasiune
neînfricată, îl tulbura.
Zavaidoc știa că între ei era o barieră socială care nu putea fi ruptă
ușor, dar tăcerile dintre ei erau mai grăitoare decât orice lege nescrisă a vremii. În acele
clipe
furate, orașul rămânea în urmă, iar ei se apropiau, într-un joc tăcut de dorințe reprimate.
Mulți au
intuit ce se ascunde în spatele melodiilor pline de dor ale lui Zavaidoc, dar puțini au știut
povestea idilei artistului care a învățat o întreagă generație să iubească.
