Rareori se întâmplă să îți cadă în palme un suflet de visător, cu aripile îngreunate de roua dimineții și de visurile purtate de pe-o zi pe alta. Carmen Voinea-Răducanu este un astfel de suflet, cu doruri expuse într-o proză ce atinge și cele mai sensibile corzi ale sufletului tău. Cărțile ei, o antologie sinceră și deplină a dorului și un volum de eseuri de o candoare dezarmantă, sunt destinate visătorilor de pretutindeni. Descoperă două cărți care îți vor cuceri sufletul!
Fiecare cititor va găsi în paginile ei mângâiere, învăţăminte, răspunsuri şi inspiraţie pentru viaţă. Lucru foarte rar pentru zilele noastre, Carmen scrie punându-şi sufletul în palme şi dăruindu-ni-l cu candoare nouă, cititorilor ei, înveşmântat uneori în straie de sărbătoare sfântă, alteori în linţolii cernite, atins de răni dintre cele mai perfide, dar şi înălţat de bucurii dintre cele mai măreţe. Sufletul meu avea nevoie de mângâierea pe care autoarea o oferea prin cuvinte, dar mai ales de răspunsurile pe care le-am regăsit în scrierile ei.
Se spune că niciun dor nu rămâne neauzit, atunci când bătăile inimii tale te dau de gol, răsunând asemenea unor instrumente de percuție, la auzul unui simplu nume. În Binecuvântate ne sunt dorurile, Carmen Voinea-Răducanu a adunat cele mai dulci și mai apăsătoare doruri, din țară și de peste hotare, și a realizat prima „enciclopedie a dorului” românesc – o colecție de 30 de proze scurte în care îți poți regăsi propriile speranțe, îndoieli și cugetări despre iubire. Binecuvântate ne fie dorurile de oameni, pentru că ele ne amintesc cine am fost, cine suntem și cine putem deveni.
Un volum de eseuri deosebite care te ajută să redescoperi frumusețea ascunsă a umanității - faptul că oamenii pot rămâne frumoși indiferent de cât de mult au pătimit și suferit. Indiferent de câte goluri sunt în inimile lor și câte visuri au rămas fără final fericit, cartea îți demonstrează că îți poți găsi căminul în brațele altei persoane imperfecte, a unui visător. Carmen Voinea-Răducanu scrie cu neastâmpăr și abnegație, cu freamăt și emoție, oferind visurilor o viață a lor, una nemuritoare, independentă de noi și de legile noastre.
Carmencita mea scrie exact așa cum zâmbește: ochi în ochi, fără niciun falset, fără nicio floricică de stil inutilă. Scrie adevărat, exact ca-n viață, exact ca în orice suflet de femeie căreia i s-a dat, i s-a luat, a pornit într-o direcție, cu fericirea ei într-alta, i s-a ridicat în față un zid înalt cât casa, l-a dărâmat cărămidă cu cărămidă sau l-a umplut de flori cățărătoare. I-au murit suflete dragi, dar i-au ieșit altele în cale, a dat de iubire când alte femei închid subiectul, a tăcut când ar fi avut atâtea de spus și a început să scrie exact atunci când totul în jurul ei era… muzica aceea. A ei.
"Am alergat mereu cu brațele deschise înspre oameni. Uneori, s-au ferit exact la timp – cât să cuprind aerul în îmbrățișare, așa cum eram, avântată, cu ochii închiși și inima deschisă. Alteori, au rămas pe loc, jenați în adâncul inimii lor și au zâmbit strâmb în strânsura mea înflăcărată, când efuziunile mele nesfârșite și prea evidente i-au obosit brusc. Iar alteori, oamenii mi-au răspuns în același fel și am rămas pentru totdeauna într-o înlănțuire care ne-a ajutat să trecem împreună peste multe și mărunte, într-un prizonierat benevol al sufletelor noastre parcă amestecate într-unul singur. Aceștia au fost cei mai rari… și cei mai iubiți."
este o visătoare, jurnalistă și autoare care îmbină dorul și pasiunea pentru orașul său natal, Iași, cu dragostea ancestrală pentru natură și animale, implicit pentru viața la țară. Este îndrăgostită de poveștile reale de viață pe care le regăsește în literatură și cinematografie, de lectură în general, de căutarea filozofică a rostului vieții. Îl iubește enorm pe Emil Cioran, căruia îi atribuie înțelegerea lumii, a vieții, a sufletului și a sensului omului pe acest pământ. Este autoarea cărții Binecuvântate ne fie dorurile și coautoarea Iubitelor mele prietene.