La ieșire, vei purta altceva în locul ei.
Dacă vei mai putea ieși.
La ieșire, vei purta altceva în locul ei.
Dacă vei mai putea ieși.
Am scris această poveste din fascinația pentru o confuzie dureroasă: momentul în care promisiunea libertății devine încet o formă de captivitate interioară. Néant reprezintă spațiul dintre Estul și Vestul din noi, locul unde plăcerea fără margini se transformă în abis. M-a atras ideea că erotismul poate seduce conștiința, arătând cine suntem cu adevărat. Te invit să explorezi adâncurile Parisului odată cu cele ale conștiinței umane.
Dacă ai simțit vreodată că poți fugi dintr-o situație, dar nu și din tine, poate că te vei recunoaște în paginile astea
Iv Cel Naiv, autorul versurilor definitorii care au rămas în memoria afectivă a mii de cititori, semnează primul său thriller psihologic și existențialist, o explorare tulburătoare a degradării condiției umane. Povestea urmărește prăbușirea morală a lui Anghel Dorneanu, profesor de literatură aflat în fuga de mediocritatea și nedreptatea din Micul Paris pentru a găsi succesul în Parisul lui Gérard Laroche. Scriitor eșuat, șofer de Bolt, director de șantier al clubului Néant, și, ulterior trădat de propria soție Letiția, Anghel parcurge o spirală a umilinței, în care umanitatea i se fisurează.
Romanul explorează scindarea dintre două lumi: confortul resemnat al Estului și abisul imoral al Vestului. Conflictul se poartă între om și o societate care transformă vidul într-un produs de lux, între propriile valori și propriile slăbiciuni, între dorință și rușine, între libertate și nevoia de control, dar și între doi oameni care pornesc împreună spre aceeași promisiune și ajung să trăiască adevăruri tot mai diferite.
NÉANT se instalează în spațiul dintre eros și cădere, acolo unde Parisul te primește cu brațele deschise doar ca să te poată înghiți mai ușor. Este cronica prăpastiei care se cască între confortul resemnat al Estului și mirajul imoral al Vestului.
Nu urmărește personaje construite să fie admirate, ci conștiințe fracturate, prinse între luciditate, impuls și autoiluzionare.
Nu tratează relațiile moderne ca pe spații ale intimității, ci ca pe teritorii tensionate de putere, dependență și libertinaj.
Nu își construiește neliniștea prin spectaculos, ci prin acumularea lentă a unei tensiuni psihologice care corupe totul din interior.
Nu privește Occidentul ca pe un ideal aspirațional, ci ca pe decorul sofisticat al unei alienări profund contemporane.
„De-asta îmi și place România: pentru că nu cere nimic de la mine. Ador această libertate tacită, chiar dacă e împachetată în lene, în resemnare, într-o lipsă a perspectivelor. Pot să trăiesc fără presiunea de a face ceva măreț, fără nevoia constantă de a demonstra că merit să fiu aici. Mă scufund în propriile slăbiciuni, în eternele mele ezitări, fără ca România să-mi ceară să fiu altcineva. E un loc în care mediocritatea devine o formă de supraviețuire, și, într-un fel, mi-e comod așa, mă simt bine. Sunt omul invizibil. Da, recunosc, Bucureștiul nu e frumos. Dar e al meu. Fiecare colț, oricât de mizerabil, are o poveste. Bucureștiul e locul în care nu mă simt niciodată complet singur în eșecul meu. M-am simțit mereu acasă printre lucrurile care nu funcționează cum trebuie – liniile trecerii de pietoni, șterse ca o fotocopie care te făcea să te întrebi unde s-a pierdut originalul, tramvaiele torturate să meargă pe șinele vechi, să meargă și atât, gemând metalic la fiecare curbă, ca niște creaturi vechi de secole, oamenii ruginiți și obosiți, care călăresc fără milă carnea mătuită a scaunelor – toate vorbesc aceeași limbă pe care eu o știu, parcă, dintotdeauna.”