Înapoi în site
Pentru a supraviețui infernului în care a fost aruncată la doar 3 ani și experimentelor lui Josef Mengele, Luda s-a închis în tăcere. Peste 70 de ani mai târziu, atunci când ea a putut în sfârșit să-și transpună în cuvinte experiența, întreaga lume a amuțit.
Aceasta este povestea ei și a copiilor Holocaustului.
„De la ultima noastră întâlnire îmi amintesc ochii ei. Mă privește cu dragoste, cu disperare. Îmi ține capul în mâini, mă privește drept în ochi și mă sărută. Sunt fata ei, inima ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile întregi după plecarea ei. Amintește-ți cum te cheamă și de unde vii. Mă cheamă Luda Boczarowa, am cinci ani și sunt din Belarus.”
Lidia Maksymowicz a fost, atât cât destinul i-a îngăduit, Luda Boczarowa, o fetiță cu ochi albaștri luminoși, iubită și îngrijită de părinți și bunici. Apoi, la vârsta de 3 ani, a devenit pentru torționarii săi din cumplitul Pavilion al copiilor de la Auschwitz-Birkenau doar un număr: 70072. Timp de peste un an, micuța Luda a îndurat frigul, foamea, singurătatea, frica permanentă și durerile atroce provocate de experimentele îngrozitoare la care o supunea însuși Îngerul Morții, Josef Mengele.
Totuși, în ciuda ororii, a supraviețuit pentru a-și spune povestea și pentru a-și căuta mama transferată în alt lagăr înainte de eliberare. Acum, povestea sa despre suferință și speranță a devenit o carte-avertisment care încearcă să exprime drama de dincolo de cuvinte a unui copil pus față în față cu moartea și cruzimea.
„La Birkenau nu se vorbește despre Dumnezeu. Nu îl poți invoca, nu-i poți înălța rugăciuni. Se întâmplă lucruri ce nu pot fi descrise, lucruri pentru care nu există cuvinte cu care să le povestești, nici măcar Cerului.”
„Fiecare are un număr pe braț. Nimeni nu știe cum îl cheamă pe celălalt. Vorbim foarte puțin unul cu celălalt, nu comunicăm. Ne aflăm cam în mijlocul lagărului, în jur sunt alte barăci, dar noi suntem singuri. Teroarea sălășluiește în inimile tuturor”
„Suntem copii care nu au coșmaruri noaptea, deoarece coșmarurile ne sunt alături tot timpul, în fiecare clipă. Însăși viața noastră este cel mai rău coșmar imaginabil.”
Numărul tatuat pe brațul Lidiei Maksymowicz a atras atenția lumii întregi atunci când Papa Francisc a ales să-l sărute în mod simbolic în mijlocul Pieței San Damaso.
„A fost un simplu gest de reconciliere, pentru ca memoria trecutului să fie păstrată vie, să putem învăța din paginile negre ale istoriei, să nu se mai repete, să nu mai facem niciodată aceste greșeli.”
– Papa Francisc
Lidia Maksymowicz este unul dintre cei aproximartiv 200.000 de copii deportați la Auschwitz. Născută Luda Bczarowa, fiica unor partizani din Belarus, ea fost separată de familie și închisă timp de peste un an în „Pavilionul copiilor” locul în care erau ținuți toți micuții care erau supuși cumplitelor experimente ale lui Josef Mengele.
Astăzi, după o viață marcată de pierderi și regăsiri, de întâlnirea cu Josef Mengele, dar și cu Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc, Lidia Maksymowicz a decis să-și spună povestea pentru ca tinerii să nu uite trecutul și să nu permită niciodată întunericului să renască.
„Mă bucur că această carte a Lidiei, supraviețuitoare a lagărului de exterminare de la Auschwitz-Birkenau, este publicată de Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Sper că această lucrare ne va ajuta să ne reamintim ceea ce s-a întâmplat. Exercițiul memoriei este expresie a umanului, este un semn de civilizație, memoria este o condiția care ne apropie de un viitor mai bun, de pace și de fraternitate. ”
– Papa Francisc
Birkenau nu moare niciodată. Birkenau este o parte imposibil de șters din cei care au trecut pe acolo. Este un monstru care continuă să se facă auzit, să vorbească despre experiențele sale imposibil de descris.
Nu e deloc ușor să înfrunți toate acestea. Este misiunea vieții mele. Grea și indispensabilă, în același timp. O fac pentru minte, desigur. Dar o fac și pentru toți ceilalți, pentru prietenii mei, pentru cunoștințe, pentru cei pe care nu-i cunosc dar sunt partea din familia mea de oameni. Vreau să fiu clară, să spun răspicat ceea ce cred: întunericul lagărelor nu este arhivat într-o dată pentru totdeauna. Ura alimentată de locurile acelea este mereu la pândă, poate reapărea oricând. De aceea trebuie să fim vigilenți, să nu uităm, în primul rând, să povestim a ceea ce a fost.
