Misterul indianului înecat într-un dulap

- prima parte -

Copilăria marelui detectiv. Acum mulți, mulți ani. Treizeci și patru.

Povestea lui Anton începe într-o zi călduroasă de vară. La numai o sută optzeci de zile de acea zi, într-o iarnă. Atunci s-a născut, în singurul spital din orășelul de la malul mării, un băiat chipeș ca un Făt-Frumos sau ca un actor de film. Poate chiar ca Florin Piersic, dacă Anton ar fi fost blond. Și dacă ar fi fost frumos. Cât despre „orășelul de la malul mării”, în mod evident este vorba de un râu. Mai mult spre pârâu. Practic, un pârâiaș care împarte orașul în două. Încă de cum l-au zărit prima dată, în salonul numărul 2, și singurul, al maternității, rudele l-au plăcut mult.

- Doamne, ce căpșor… dublu are! (mătușa)

- Nu seamănă deloc cu mine, îi lipsește puța. Al cui e? (tatăl)

- E atât de pătrat… e atât de… Până la urmă, ce naibii e? (mama)

Apoi îl vedem pe grăsunelul Anton la 4 ani de viață, alergând ca un ieduț șchiop pe străduțele aproape pavate cu piatră cubică ale orășelului, cu înghețata sa triplă în mâini, dar întinsă și pe obraji sau pe ochi, cu pantalonașii scurți și săltăreți care lasă să se vadă bucățele apetisante și indecente de pulpă. Sau îl zărim mergând de-a bușilea pe aleea din curtea de zece metri pătrați a casei. O casă veche și răcoroasă, construită în perioada interbelică, cu îngerași de piatră de sex nedefinit la geam, care îi aprindeau imaginația erotică pe la 14 ani, coloane și balcoane superbe cu fier forjat, pe care Anton avea să învețe să se cațere mai târziu, în adolescență.

Primii pași i-a făcut devreme, pe la 3 ani și 8 luni, precoce ca un geniu. Era o superbă dimineață de iunie, în care mirosul de vis al florilor de tei venea din curte, iar amețitoarea aromă de ceapă prăjită venea din bucătărie. Atunci, sătul să aștepte să îi aducă cineva castronul cu cereale, Anton s-a dat singur jos din pat. A scos lupa cu mâner de lemn, pe care o avea în trusa Micul Cercetător, a potrivit-o în dreptul ochiului stâng și a descoperit astfel urmele lăsate de picăturile de lapte pe podea. De cincizeci de ori mai mari. Dragul de Anton începea în acea dimineață, inconștient, meseria pe care avea să o îmbrățișeze toată viața: aceea de detectiv profesionist. „Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul crimei, la corpul acela întins pe podea și înconjurat de un contur de cretă, la indiciile pe care trebuie să le deslușești, la criminalii care tremură de teama de a nu fi descoperiți, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Toată viața mi-am dorit să fiu la locul unei crime, atât de fericit mă face acest gând…”, avea să scrie el prin clasa a patra, după ce a citit Amintiri din copilărie.

De la mătușa sa i se trăgea pasiunea pentru detectivistică, ea îi citea în fiecare seară povești cu agenți secreți care aveau numere în loc de nume, negri mititei, crime nerezolvate, dispariții misterioase și detectivi magnifici. Alteori, când ea avea treabă, îl lăsa ore întregi singur în fața televizorului, exact când rula vreun serial polițist. Uneori, i-l și deschidea.

- Te-ai prins cine e criminalul, Anton? Mie mi se pare evident.

- Ngaa, ngaa! Bui, bui, brrr, gu-guu!, zicea el, ronțăind capătul celălalt al biberonului, chiar dacă avea 5 ani. (nu era prea isteț)

- Exact, Anton!

Anton al nostru avea în sânge arta de a fi detectiv, iar accesoriul cel mai important pe care îl avea era lupa, de care a devenit de nedespărțit. La propriu. I se lipise de palma dreaptă după ce a scăpat prea mult superglue pe ea. În dimineața aceea de pomină, la 3 ani și 8 luni, când golul din stomac l-a făcut să se ridice în două picioare, nu i-a fost greu să găsească drumul până la bucătărie. Iată-l chiar acum, în fața ta, cu scutecul pentru adulți acoperindu-i pulpele și jumătate de burtică. Miroase podeaua, apoi studiază atent prin lentilă petele mărite de 50 de ori.

Un flash puternic îi trece prin minte, revelându-i indiciile, în număr de patru: prima picătură de lapte, păr de pisică, a doua picătură. Sunt trei. Indicii.

Prima picătură – înseamnă că acolo s-a prelins pe podea laptele adus de mătușa sa. Exact aici a stat ea, durdulie și crăcănată, cu papuceii săi odioși galbeni-pui. Uite, picătura a curs de pe lingurița cât un polonic cu care îl hrănea mătușica pe exteriorul castronului, în dreptul scrisului cu Hotel Majestic, apoi s-a prelins pe pieptul ei, de unde a căzut, în cele din urmă, pe parchet. Anton încă nu știa să citească, altfel și-ar fi dat seama imediat că în tinerețe mătușa sa a furat castronul de la un hotel.

Păr de pisică – pe bune acum, știm toți ce înseamnă părul de pisică!

A doua picătură – este la doi metri de prima picătură. Așadar, pe acolo este drumul!