Înapoi în site 
Vă scriu cu un singur scop:
să vă avertizez.
La înmormântarea mamei mele, celebra autoare E.V. Renge, nu am vărsat nici o lacrimă. Pentru lume, ea era un „geniu literar". Pentru mine, era fața frumoasă a unui monstru.
Am crezut că moartea ei a fost o eliberare. Am crezut că totul s-a terminat. Dar m-am înșelat.
În ziua înmormântării, am găsit un plic în mașina mea. Un plic ce avea să transforme moartea ei dintr-un sfârșit într-un început terifiant. Adevărul pe care îl știam s-a spulberat, lăsând în urmă o singură întrebare:
Cine a fost, de fapt, mama care m-a crescut?
iar în interiorul lui erau pagini rupte dintr-un jurnal. O voce din trecut pe care nu o mai auzisem niciodată, dar pe care sufletul meu a recunoscut-o imediat.
O voce care șoptea:
„Fata mea frumoasă,
Nici nu te născuseși încă, iar eu îți scriam deja. Vrei să știi un secret? Când ești tânără, nu te îndrăgostești de băieții drăguți. Te îndrăgostești de cei nepotriviți. Prima dragoste poate fi toxică. Totul a fost minunat până când a intrat ea în viața noastră, înfigându-și ghearele ascuțite în inima lui și în mintea mea, și scoțându-mi trecutul la lumina zilei.
Acest secret trebuia să fie doar al nostru. Acest jurnal este adevărul.
Am citit rândurile de zeci de ori. Fiecare frază era o rană. Și atunci am înțeles că moartea ei nu m-a eliberat
— m-a condamnat.
Am citit rândurile de zeci de ori. Fiecare frază era o rană. Și atunci am înțeles că moartea ei nu m-a eliberat
— m-a condamnat.
mi-a transformat viața într-o carte al cărui nume este „Cu drag, Mama”. Iar după ce lumea a început să-mi citească povestea, au apărut zvonuri, articole, opinii.
Ce spuneau ei? Despre mine? Despre mamele mele? Despre coșmarul meu, transformat acum în ficțiune?
Ce ironie... Ei lăudau întorsăturile unei povești. Nu știau că eu am trăit fiecare cuvânt. Și nici nu bănuiau că adevăratele răsturnări de situație, cele care mi-au distrus viața, nu erau în carte, ci în plicul acela misterios.
Acea scrisoare a fost doar începutul. M-a aruncat într-un coșmar în care a trebuit să sap, să răscolesc un trecut care nu era al meu, bântuită zi și noapte de întrebări: A fost moartea ei un accident sau... altceva? Cine era mama mea cu adevărat? Și, mai presus de toate, ce s-a întâmplat cu adevărat în acel hambar care a ars din temelii, ucigând trei tineri cu ani în urmă?
Pe măsură ce descopeream adevărul, am învățat o lecție teribilă: În spatele fiecărui zâmbet se ascunde un monstru.
„Ești naivă, Mackenzie. Crezi că poveștile sunt doar în cărți? Cele mai bune sunt cele pe care le trăiești... și le furi de la alții.
Am citit În spatele ușilor închise. Am citit Cineva știe...Dar niciuna nu se compară cu povestea pe care am scris-o eu cu prețul identității tale”
Atunci am înțeles. Nicio poveste nu e doar ficțiune. E sânge transcris în cerneală.
Dar adevărul își găsește mereu o cale să iasă la lumină..
I-am fost recunoscătoare, dar am și urât-o pentru asta. Recunoscătoare, pentru că a adunat laolaltă toate vocile — pe a mea, pe cea din jurnal și pe cea rece, a monstrului. Am urât-o, pentru că a transformat cel mai întunecat coșmar al meu într-o poveste pe care o citești acum.
Cine este ea?
Scrie povești încă din adolescență și a publicat peste douăzeci de romane în diverse genuri, sub diferite pseudonime. Secrete, inimi frânte, iubire, invidie și răsturnări de situație șocante – vei găsi de toate în cărțile ei. Când nu scrie, călătorește prin lume sau creează artă nebunească.
Poate că doar cine înțelege întunericul îl poate descrie atât de frumos.
După ce am aflat adevărul, am înțeles că nu sunt singura. Monștrii nu trăiesc doar în mintea mea. Se ascund peste tot. În spatele zâmbetelor, în spatele iubirilor, în spatele liniștii.
Așa că am început să caut și alte povești. Am descoperit că iadul are mai multe uși. Și dacă ești pregătit, te invit să deschizi una dintre ele alături de mine...