„Lasă-ți acasă aripile de înger și ieși în lume cu cornițele de drăcușor. Îți va fi muuult mai bine!” încă îmi mai spun în diminețile în care mă trezesc confuză și-mi dau seama că sunt atât femeia pe care am abandonat-o în trecut, cât și cea de astăzi, într-un amestec straniu și nu mereu funcțional. Îmi dau seama că, în realitate, nimic din ceea ce am simțit, am gândit sau am crezut vreodată nu a murit, ci au rămas toate suspendate undeva în spatele frunții, într-un loc deloc ascuns, așteptând doar momentele prielnice reînvierii. Și așteptarea nu este deloc zadarnică... Îmi dau seama că de trecut nu mă pot vindeca, așa cum nu mă pot vindeca de mine însămi. Îmi dau seama că intuiția pe care am hulit-o, am chinuit-o și am acuzat-o de trădare, a fost, de cele mai multe ori, singurul meu aliat, singura punte către adevăr. Dar, vezi tu, pentru adevăr trebuie să fii pregătit, trebuie să ți-l dorești, să-l cauți și să fii dispus să sacrifici orice. Iar eu... eu nu am fost niciodată... ba, mai mult, nici nu prea mi-am dorit să fiu. De frică.
[..]
Când ieși dintr-o relație, ca femeie, cel mai adesea, te regăsești greu. Te simți obosită și dezorientată. Știi că ai nevoie să te refaci, dar nu ai și răbdare pentru asta. Ai sări într-o nouă aventură, dacă nu ți-ar fi totuși prea mare scârbă. De oameni, în general. Iar aici, te incluzi și pe tine. Nimic nu mai pare să aibă sens, iar pierderea sensului este una dintre cele mai grave întâmplări ale ființei.
De multe ori, m-am întrebat cum de am ajuns, până la urmă, cu mințile întregi în prezent. Poate și de aceea mi-a luat atât de mult timp până să fac acest pas, spre mântuire: să mă întorc acolo și să trec cu buldozerul prin toate. Să le pun la pământ cu forța singurei arme pe care o cunosc și o stăpânesc: cuvântul scris.
[..]
El, el, el... mereu el, încă incapabilă să-i rostesc numele. Nici măcar în gând nu o mai fac, de parcă m-ar arde ca un acid sau m-ar ucide ca o otravă. Dar stai, chiar asta face...
Nu degeaba se spune să ai grijă ce-ți dorești că poate ți se îndeplinește. Că sigur ți se îndeplinește... În fond, fiecare își poartă prin viață blestemul. Al meu este unul dulce-amar pe care, din masochism, îl duc cu plăcere. Căci simt că între noi, deși aparent nu mai este nimic, totuși găsesc această plăcere vinovată, chinuitoare, cu rol de liant. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu a mai rămas nimic, pentru că-l simt mereu aproape de sufletul meu, atât de aproape, că nu mai încape nimic între noi...
Știu, toate aceste sunt fabulații. Ele alcătuiesc demonul meu. Dacă alte femei singure au o pisică ca animal de companie, eu am acest demon ce se hrănește direct de la sursă, cu energia mea vitală. Și cu mizeriile pe care le-am tot înghesuit în viața mea în ultimii ani. Se spune că oamenii nu se schimbă, doar renunță la măști odată ce îi cunoști mai îndeaproape. Așa e, dar nu aș generaliza. Și o spun uitându-mă la cel mai la îndemână exemplu: eu însămi. După despărțirea de el – da, da, „Marea Despărțire”, eu m-am schimbat. Nu, nu în bine și nici în rău. În foarte rău!
[..]
Contactul vizual ne-a smuls de pe paturile de spital și ne-a aruncat hăt, departe, în lumea interzisă... I-am simțit tresărirea. Nu avea cum să nu mă recunoască și, la urma urmei, poate că nu arătam deloc bine, dar nici el nu era tocmai în cea mai bună formă, i-am transmis mai mult rânjind decât râzând, iar el a schițat o ușoară grimasă, probabil mai mult amuzat de cât de caraghioasă eram, decât de dragul meu că, iată, mă vede după atâta amar de vreme. Și odată cu ea, întreaga fizionomie i s-a schimbat și o lumină interioară, ce păruse stinsă până atunci, și-a făcut loc la suprafață, demonstrându-și că încă mai există, aprinzându-se cu forța cu care, cel mai probabil, fusese condamnată atunci, demult, la întuneric... Și aș fi putut să jur că și el a văzut exact același lucru în ochii mei.
Ne-am privit îndelung, zâmbind tot mai necontrolat și mușcându-ne buzele, ridicând din umeri și oftând tot mai des, tot mai lung.
Aș fi vrut să-i vorbesc, dar mi-era teamă să nu o trezesc pe femeia blondă. Mi-a făcut însă semn că pot să mă apropii, așa că m-am dat jos din pat, m-am prins bine de stativ, speriată că poate nu-mi evaluasem corect forțele și dornică să nu atrag sub nicio formă atenția asupra mea, și am început să fac pași mici, deși în capul meu zburam cu viteza luminii către el. Am ajuns lângă pat, am mimat un „Bună” pe care nu cred că a avut cum să-l audă și, tremurând ca o gelatină prost închegată, m-am apropiat și mai mult. Din instinct, l-am sărutat matern pe frunte. Apoi, extenuată de emoție și de efort, m-am așezat pe un scaun rămas liber și am oftat iar, silențios, dar cu toată durerea ce avusese timp berechet să se înghesuie între coastele mele.
[..]
„Ce-a fost asta? După ce ai plecat, m-am tot întrebat şi am tot încercat să o aşez undeva, controlat, logic şi frumos... am încercat, ştiind că e o utopie, dar aşa, ca un fel de datorie de onoare faţă de mine însumi şi de nişte promisiuni pe care mi le-am făcut nu foarte de mult, ferm convins că nu vor fi şi ele dintre cele obişnuite, ştii tu, făcute doar pentru a-ţi arăta exact drumul pe care să o iei, încălcându-le... Cred că m-am molipsit de la tine, nu mă recunosc în aceste rânduri. Gânduri, mai exact. Îţi scriu pentru că... pentru că aşa am simţit. Şi asta este tot ce contează acum. Şi că vreau să te mai văd. Des. Cât de des posibil... Tu?”
[..]
- Judecând după cum străluceşti, draga mea, sunt convins că vei scrie o poveste de dragoste absolut memorabilă. O să fii celebră, o să se bată toţi pe cartea ta, în special, dacă o pot obţine şi cu autograful minunatei mele iubite...
John se îmbătase cu propriile-i proiecţii în legătură cu noi, deşi stabilisem să nu facem asta. Dar ai cum să nu? Nici măcar nu pot să-l arăt cu degetul, eu fiind prima dintre cei care nu-şi respectă niciodată promisiunile faţă de sine. Mă alinta şi asta îmi prindea atât de bine! Nu mai reuşisem să adorm şi urmărisem răsăritul, regretând că-n loc de strada cu castani şi maşini parcate nu am marea în faţa ochilor... apoi făcusem o cafea tare şi amară pe care mă silisem s-o beau aşa, drept pedeapsă pentru ce-mi trecuse prin cap. Ce naiba mă interesa pe mine? Ducă-se pe câmpii Doru cu nevasta şi copilul lui cu tot, poate să aibă şi câte zece din fiecare, ce mă interesează pe mine?