Era ultima însemnare. Am închis jurnalul. Regretam că-l găsisem. Nu pentru că mi-ar fi fost teamă de Arthur, nu pentru că ar fi fost îngrozitor ceea ce făcuse, ci pentru că avusesem dintotdeauna presentimentul că ceva nu se lega între noi doi. Iar acum aveam confirmarea. Locul meu nu era lângă el. El și Natalia erau făcuți unul pentru celălalt. Erau din aceeași lume. Povestea lor de dragoste ar fi putut fi basmul contemporan perfect. Mie-mi plăceau comediile negre. Seara, i-am spus lui Arthur că vreau să merg să-i vizitez pe ai mei câteva zile.
- Nu pot merge acum cu tine. Știi că trebuie să plec pentru câteva zile în străinătate. Nu vrei să mergem după ce mă întorc?
- Păi tocmai! Nu are rost să rămân aici fără tine. Și nu trebuie neapărat să mergi cu mine. Mă pot duce și singură.
- Nu sunt de acord.
- Ce?
- Nu te vei descurca singură.
- Parcă am citit asta undeva…
- Poftim?
- Nimic. De ce nu m-aș descurca?
- Pentru că va trebui să mergi cu trenul.
- Și?
- Și știi că nu ai rută directă, da?
- Nu am?
- Nu ai. Va trebui să schimbi la Brașov.
- Eh, mă voi lua și eu după oameni!
- În speranța că toți vor merge la ai tăi?
- Ha ha!
- Lasă-mă să văd dacă voi putea muta mâine câteva lucruri să pot merge cu tine.
- Dar nu e nevoie, serios! Nu vreau să-ți dai programul peste cap pentru mine.
- Nu înțeleg de ce nu vrei să merg cu tine.
- Pentru că nu e nevoie să facem totul împreună. Merg doar să-mi vizitez părinții, să fim câteva zile noi trei.
- Voi trei și Ana și Sorin, adică.
- Te deranjează prietenii mei?
- Nu. Îmi sunt indiferenți.
Strike one.
- Ce?
- Ce nu ai înțeles?
- Dacă-ți sunt indiferenți, atunci de ce te-ai legat de ei?
- Pentru că sunt oameni pe care nu-mi place să-i ai des prin preajmă. Nu sunt oameni de la care ai ce învăța.
Strike two.
- Și care ar fi oamenii de la care aș avea ce învăța? Părinții tăi? Soră-ta? Prietenii tăi?
- Stai, nu…
- Adevărul e că îți trebuie cursuri serioase să fii mereu cu nasul pe sus, să te lauzi cu câți bani câștigi și să-ți etalezi bijuteriile și hainele de firmă chiar și când mergi în piață să cumperi un kilogram de fasole sau o bucată de brânză de la țărani. Dar, stai! Voi nu faceți asta! Ar fi sub demnitatea voastră. De-asta există oameni pe care îi plătiți pentru căcaturile astea! Așa vă pavați drumul spre Rai, nu?
- Ce-ți…
- Dacă o sun pe mama ta acum, ar ști să-mi spună cât costă un kilogram de roșii sau o pâine? Ar ști?!
Arthur a început să râdă.
- Știi că te iubesc?
Nu știam cum să reacționez.
- Ha?!
- Da. Te iubesc. Și nu vreau să pleci singură.
- Ai uitat să-ți iei pastilele azi?
Dintr-o dată, fața i s-a roșit, au început să-i tremure mâinile, telefonul i-a alunecat pe parchet.
- De unde știi?! Mi-ai căutat prin lucruri?!
- Ce? Nu… De ce… Iei pastile?
- Tocmai m-ai întrebat…
- Era o glumă! E o întrebare pe care o folosesc des cu prietenii mei. Ah, stai! Noi nu suntem prieteni. Dar iei pastile?
- Nu vreau să vorbesc despre asta.
- Nu cred că mai ai de ales. De ce nu mi-ai spus până acum?
- Ți-am spus că nu vreau să vorbesc despre asta.
- Dar eu vreau. Pentru ce sunt?
- …tulburări de comportament.
- Ar trebui să-mi fie teamă?! Le iei de mult timp?
- Nu. Și am luat o perioadă anul trecut. M-am simțit mai bine. Apoi le-am întrerupt. M-am simțit din nou rău. Așa că am reînceput să le iau de câteva luni.
- Adică din cauza mea?!
- Nu! Am o perioadă mai agitată la job.
- Pfiu! Mă simt mult mai bine acum!
S-a lăsat liniștea între noi. I-am luat mâna și am închis-o în mâinile mele. Era caldă, transpirată, încă tremura.
- Cum ți-ai dat seama că-ți era rău la început?
- Nu mi-am dat seama. Fosta mea iubită m-a acuzat de viol.
- Ce?!
- A notat totul într-un jurnal. Mi l-a dat să-l citesc. Nu-mi aduceam aminte nimic din ce se întâmplase. Fusesem într-o transă. Nu mai eram stăpân pe mine, pe reacțiile mele, pe deciziile mele.
- Ce s-a întâmplat cu jurnalul?
- L-am păstrat.
- Ea a plecat?
- Nu. O țin legată sub pat. Îi mai dau drumul pe-afară după ce adormi tu.
- Da, știu, a fost o întrebare stupidă. Numai că… Nu știu cum să reacționez.
- Așa cum simți.
- Azi ești chiar simpatic. Te-aș putea iubi.
- Adică până acum nu m-ai iubit?
- Nu știu.
- Și-atunci de ce ai rămas cu mine?
- Pentru că tu mă iubești.
- Știi că e periculos să spui asta cuiva care ia pastile pentru tulburări de comportament?
- Eh, ce-ar putea să se întâmple? Îți vor mări doza.
Am zâmbit amândoi.
- Avem ceva timp de când suntem împreună, nu?
- Cam da.
- E pentru prima dată când stăm de vorbă, a murmurat cu tristețe.
- Arthur ia pastile.
- E răcit?
- Nu. E…rătăcit.
- Ha! Ai reușit să-l înnebunești și p-ăsta! Sunt tare mândră de tine!
- Ana, eu vorbesc serios!
- Și? Ce vrei? Să-ți spun că ar fi cazul să iei și tu? Nu e nevoie. Te descurci minunat fără, deocamdată.
- Nu ți se pare grav?
- Nu. Unul dintre voi urma să clacheze. Nu vă potriviți. Mă bucur că a fost el. Ție-ți place să bei.
- Dar nu le ia din cauza mea.
- N-am zis asta. Și, chiar dacă ar fi fost așa, nu ai avea de ce să te simți vinovată. Știu că busola ta morală funcționează bine, dar are acul strâmb.
- Ești conștientă că tocmai ai spus un căcat lipsit de logică?
- Știu, bre. Dar a sunat al naiba de bine, nu?
- Mda, doar că… Eu voiam să mă despart de el înainte să aflu. Vreau să mă întorc acasă. Nu-mi văd viitorul alături de el.
- Acum devine delicată treaba. Aveți nunta în august, nu?
- Dap…
- Încă un căcat în care te-ai băgat fără să gândești.
- Ce…
- Ce? Vrei să te menajez acum? Vrei să nu-ți arunc în față „Ți-am spus eu”?! Și? Dacă te întorci acasă, ce rezolvi? Îi vei îngrijora pe ai tăi, vor crede că cine-știe-ce ți-a făcut. Tatăl tău nu are nevoie de asta acum. Mergi înainte cu nunta. De-aia s-a inventat divorțul.
- Ești rea!
- Sunt sinceră. Știu că ți-e străin conceptul, dar ar fi cazul să te maturizezi.
După ce am vorbit cu Ana la telefon, am hotărât să amân vizita la ai mei. Și ea, și Arthur aveau dreptate. Viața, însă, a vrut altfel.