-Îți plac fluturii?
De ce trebuia să se priceapă atât de bine la despărțiri? De câte ori trecuse omul acesta prin ele?
-Da, am răspuns cu o oarecare reținere.
-Și mie.
Mi-a atins vârful nasului cu arătătorul. Urma o poveste. O amintire. Sau o metaforă.
Urma să își ia rămas bun, nu adio, într-un mod aparte. Așa cum nimeni altcineva nu ar fi putut să o facă.
-Acum un secol, când aveam șapte ani, au început să îmi placă fluturii. Pentru culorile lor, pentru zborul liniștit, total dezinteresat sau pentru senzația pe care mi-o ofereau, aceea că fac ce vor, când vor. Și ca oricare alt copil naiv, am încercat să prind un fluture. Am eșuat lamentabil de nenumărate ori, până când, într-o zi, un fluture s-a așezat pe mâna mea. Am încercat să îl prind în nemiloasa mea încercare de a avea un fluture doar pentru mine. L-am prins. Dar știi ce se întâmplase?
L-am privit întrebător.
-I-am frânt aripile. Era prea fragil. Și am regretat amarnic. De atunci am renunțat să mai prind fluturi. Până într-o zi în care am găsit o omidă. I-am făcut o cutiuță specială, numai a ei și am hrănit-o zilnic cu frunze. Abia așteptam să se îmbrace în crisalidă și să își facă magia pentru a se transforma în fluture.
Ar putea fi un povestitor nemaipomenit. Dacă le spui povești într-un mod atât de frumos adulților, copiii te vor adora.
-Doar că în acele zile în care am așteptat ca magia să se întâmple, mi-am dat seama că fluturele meu nu va fi diferit de ceilalți fluturi doar pentru că e al meu. Urma să fie la fel de fragil, urma să aibă tot atâtea zile de trăit, nu foarte multe. Cine eram eu să i le răpesc pe toate?
-Credeam că fluturii trăiesc doar o zi.
-Și că au timp destul, nu?
Am dat aprobator din cap.
-Trăiesc mai multe zile, nu mai mult de câteva săptămâni, cei mai norocoși dintre ei. Și nu au timp destul. Oricât de lungă sau de scurtă ți-ar fi viața, fie că ești om sau fluture, niciodată nu poți avea destul timp.
Mă fascinau vorbele sale. Punea suflet în fiecare silabă.
-Ce ai făcut?
-Când crisalida era pe cale să se desfacă, mi-am scos afară micul prieten. L-am lăsat să zboare, să fie liber. Fericirea lui era mai importantă decât pasiunea mea. În plus, fluturii sunt frumoși doar liberi, când zboară și descoperă lumea atât cât au timp.
Am simțit o umbră de tristețe în glasul său.
-De atunci nu am mai alergat după fluturi, nu i-am mai crescut. M-am rezumat la a-i privi când am ocazia și a-i iubi pentru libertatea de care se bucură până la ultima bătaie a aripilor.
-S-a întors?
-Fluturele?
-Da. Se spune că atunci când iubești pe cineva, îi dai drumul și că, dacă te iubește înapoi, se întoarce.
-Înseamnă că nu m-a iubit.
Eu eram noul lui fluture. Pe mine nu a încercat să mă prindă din zbor, nu mi-a frânt aripile. Pe mine m-a crescut cu iubire, mi-a dat aripi... Și libertatea să zbor.
-Eu sunt fluturele tău, așa-i?
-Orice asemănare cu viața reală este o pură coincidență.
-Cum poți fi atât de liniștit și senin?
-Ți-ar fi mai ușor dacă ți-aș arăta cât mă doare?
Din nou, se gândea la mine înainte de toate.
-Nu...
-Unii fluturi se întorc. Dacă am întâlnit cândva unul care nu s-a întors, asta nu înseamnă că nu există și fluturi care să se întoarcă.
Aș fi vrut să îi promit că eu am să mă întorc.
Nu am putut. Nu poți amăgi un om doar de dragul de a-l face să se simtă pentru câteva clipe mai bine.
-Vreau să fii sincer cu mine.
-Mereu voi fi.
-Crezi că eu mă voi întoarce?”