Înapoi în site 
Istoricii au condamnat-o, în timp ce dramaturgii au numit-o vrăjitoare. Poeții au confundat iubirea ei cu desfrâul, iar preoții i-au spus că femeile nu pot primi binecuvântarea zeilor. Acum, pentru prima oară, Cleopatra își spune propria poveste, iar istoria nu o mai poate ignora.
Romanul scriitoarei Saara El-Arifi pornește de la un papirus scris în elină, despre care unii arheologi cred că a fost semnat de Cleopatra însăși. Dacă este adevărat, acesta este singurul document păstrat din care aflăm ce a avut de spus faraoana despre propria viață. Cine a fost, deci, Cleopatra cu adevărat? Descoperă primul roman din lume care face ceea ce istoria nu a făcut niciodată: îi oferă reginei șansa de a-și spune propria versiune a vieții, în sfârșit.
Livrare începând cu 3 martie.
Istoria a vorbit despre mine timp de două mii de ani. Acum, vorbesc eu.
Istoricii mi-au rostit numele ca pe o insultă, pentru că bărbații nu au acceptat niciodată să fie conduși de o femeie puternică.
Dramaturgii m-au numit vrăjitoare, pentru că nu au găsit alt cuvânt pentru limba zeilor pe care am învățat-o.
Poeții au cântat despre setea mea de sânge, de parcă nu orice mamă ar da dovadă de cruzime pentru a-și proteja copiii.
Preoții au spus că sunt o anomalie pe tronul Egiptului, doar pentru că sunt femeie.
Am fost faraoană o dată, soție de două ori și mamă de mai multe ori decât au consemnat cronicile.
Atât de mulți îmi cunoașteți numele, dar nu mă cunoașteți pe mine.
Nimeni nu știe cine am fost cu adevărat.
Până acum.
„Rațiunea este forma mea de grijă față de lume. Am ales să gândesc înainte de a simți, să cântăresc înainte de a ceda, să conduc înainte de a fi plăcută. Dacă te-au învățat că o femeie gândește doar cu inima, amintește-ți: rațiunea nu ne șterge feminitatea, ne dă dreptul să ne apărăm viitorul.”
„Pentru că am iubit, poeții m-au numit o femeie ușoară, iar istoricii m-au redus la o etichetă. Iubirea mea nu a fost o slăbiciune, ci o alegere, ba chiar o alință. Când o femeie iubește și gândește în același timp, istoria preferă s-o calomnieze.”
„Furia mea a fost considerată nebunie. Furia lor a fost numită autoritate. Dar furia unei femei nu este lipsă de control, este reacția unei minți care vede limpede o nedreptate. Eu nu m-am rușinat de furia mea, ci am învățat să o folosesc pentru a nu-mi pierde poporul.”
„Am vrut să îmi păstrez demnitatea până în ultima clipă. Moartea mea nu a fost capitulare, ci ultimul act de suveranitate. Am refuzat să fiu expusă ca un trofeu viu,în piața publică. Demnitatea unei femei începe acolo unde ea decide că nimeni nu mai are drept asupra trupului și sfârșitului ei.”
Să fii regina Egiptului, într-o perioadă în care puterea unei femei era tratată ca o anomalie, însemna să fii judecată înainte de a fi ascultată.
Să fii femeie într-un Paris ocupat de naziști însemna să supraviețuiești pierderilor și nedreptății, într-o lume care nu era protejată de lege.
„Ești o vrăjitoare, o întinată, o hoață!”. A fost mai ușor să le murdărească numele decât să le înțeleagă deciziile. Iar când au refuzat să fie reduse la tăcere și să-și piardă demnitatea, istoria le-a transformat în avertismente. Ele sunt Cleopatra și Colette Marceau. Le despart secole, dar le apropie același curaj de a nu accepta o viață trăită după normele altora. Pentru că, uneori, cea mai puternică formă de rezistență este să rămâi în picioare și să spui cine ești, chiar și atunci când lumea ar prefera să te ignore.
„Am îngenuncheat amândoi în fața statuii lui Isis oferindu-i daruri și promisiuni. Am sacrificat o capră pe altar, sângele acesteia prelingându-se pe dalele din piatră și ajungând în bazinul gol. În seara aceea am făcut dragoste pe treptele templului la lumina lunii și a stelelor, apoi am dormit pe malul insulei Antirhodos înveliți cu o piele de panteră.
– Crezi că mai există o dragoste ca a noastră? m-a întrebat Antoniu.
– Nu. Lumea nu poate conține în același timp două iubiri la fel de înfocate.”
este una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane, apreciată pentru modul în care îmbină rigoarea documentării cu o voce narativă puternică și profund umană. Scrierile sale readuc în prim-plan personaje feminine uitate sau distorsionate de istorie, explorând teme precum puterea, identitatea și memoria.
„Fantoma Cleopatrei mi-a stat alături vreme de mulți ani, doar că mi-a fost prea frică să o privesc. Mă simțeam intimidată, bântuită de ideea de a pune pana pe hârtie și a o readuce la viață. Dar, când în cele din urmă m-am pus pe scris, cuvintele mi-au curs din condei asemenea apelor Nilului.”
