Stai la o coadă, strigând la o femeie purtând un sari alb care stă îndărătul unui ghişeu din fibră de sticlă. Cine nu s-a enervat măcar o dată pe femeile care stau îndărătul unui ghişeu? Cu siguranţă nu tu.
Cei mai mulţi srilankezi se răzvrătesc în tăcere, însă ţie îţi place să te plângi urlând din toţi bojocii.
– Nu zic că e greşeala ta. Nu zic nici că ar fi a mea, însă se mai întâmplă şi greşeli, nu? În special la instituţiile de stat. Ce să-i faci?
– Aici nu e o instituţie de stat.
– Nu-mi pasă, mătuşico. Tot ce vreau să zic este că nu pot sta aici, am fotografii de împărţit. Am o îndatorire oficială.
– Nu sunt mătuşica ta.
Te uiţi în jurul tău. În spate, coada şerpuieşte printre stâlpi şi se întinde de-a lungul pereţilor. Aerul este ceţos cu toate că nimeni nu pare să expire fum sau dioxid de carbon. Ai zice că te afli într-o parcare fără maşini, sau într-un supermarket în care nu se vinde nimic. Tavanul este înalt, susţinut de nişte stâlpi din beton amplasaţi la distanţe neregulate de-a lungul curţii întinse. La capătul îndepărtat al acesteia se zăresc nişte uşi care par să asigure accesul într-un lift, o mulţime de mogâldeţe intrând şi ieşind pe ele.
Chiar şi de văzuţi de aproape, oamenii au contururi incerte, pielea dată cu talc şi nişte ochi în care lucesc nişte nuanţe neobişnuite pentru nişte indivizi cu pielea maronie. Unii poartă halate de spital; hainele unora sunt pătate cu sânge uscat; unii sunt ciungi. Cu toţii se răstesc la femeia în alb care pare să discute cu toată lumea în acelaşi timp. Poate pentru că toată lumea îi pune aceleaşi întrebări. Dacă ai fi un parior (ceea ce eşti), ai spune că sunt cinci din opt şanse ca totul să fie doar o halucinaţie.
Înapoi în site
