Înapoi în site
Ce știe doar vântul este povestea unei pasiuni care transcende timpul. Anne Gallagher ajunge din secolul 21 direct în Irlanda anului 1921. Dar trecutul pe care credea că îl cunoaște perfect îi rezervă o mulțime de surprize și o altă mare dragoste.
Un nou roman captivant despre o iubire care refuză să se supună trecerii timpului.
“Dar vântul și apa cunosc tainele lumii. Au văzut și au auzit tot ce s-a spus sau s-a făcut vreodată. Și dacă asculți, ele îți vor spune toate poveștile și îți vor cânta toate cântecele. Cântecele tuturor celor care au trăit. Milioane și milioane de vieți. Milioane și milioane de povești”
Anne Gallagher a crescut fermecată de povestirile bunicului său despre Irlanda. Devastată de moartea acestuia, ea călătorește înapoi către meleagurile lui natale pentru a-i împrăștia cenușa. Acolo, copleșită de amintirea unui om pe care îl adorase și de o istorie pe care nu o știuse niciodată, ea este transportată brusc într-un alt timp.
Irlanda anului 1921 este în prag de război. Un loc periculos în care să te trezești. Tocmai aici ajunge Anne, rănită, dezorientată, aflată în grija doctorului Thomas Smith, protectorul unui băiețel care îi pare straniu de cunoscut. Confundată cu mama copilului, dispărută cu mult timp în urmă, Anne trebuie să hotărască dacă este dispusă să renunțe la viața sa de până atunci pentru o dragoste pe care nu credea că o va găsi vreodată. Dar, până la urmă, oare această alegere îi aparține ei cu adevărat?.
Vântul, martorul tăcut a tot ce s-a întâmplat, este singurul care cunoaște răspunsul.
Avea un nas frumos și obraznic și îi lipsea un dinte din față; gaura era vizibilă printre buzele lui ușor desfăcute. Chiar și în lumina pâlpâitoare, am văzut că ochii copilului erau albaștri. Ochii lui i-au căutat frenetic pe ai mei, mari și curioși. Eram sigură că îl recunoșteam. Cunoșteam acei ochi.
— Pleci iară? a repetat el.
Mi-a trebuit un moment ca să îi separ accentul de cuvinte.
Plecam? Cum aș fi putut? Nici nu știam cum ajunsesem acolo.
— Nu știu unde sunt, am șoptit.
Cuvintele au răsunat ciudat de neclare, chiar încercând să îi imit accentul. Morfina.
— Deci nu știu unde să mă duc, am terminat.
— Ești la Garvagh Glebe, a răspuns el simplu. Nu doarme nimeni în odaia asta. Poate să fie odaia ta acuma.
— Este foarte drăguț din partea ta. Numele meu este Anne. Poți să îmi spui cum te cheamă?
— Nu știi? a întrebat el, strâmbând din nas.
— Nu, am șoptit, deși mărturisirea mi se părea a fi, în mod bizar, un soi de trădare.
— Eoin Declan Gallagher, a răspuns băiețelul mândru, rostindu-și tot numele, așa cum fac uneori copiii. Eoin Declan Gallagher. Numele bunicului meu.
— Eoin?
Vocea mi s-a ridicat, mirată, și am întins mâna ca să îl ating, sigură deodată că nu mă aflam cu adevărat acolo. Băiatul s-a retras, aruncându-și ochii spre ușă. Dormeam. Dormeam și aveam un vis ciudat și grozav.
