PROVENCE, 1920. În liniștea unei ferme izolate, unde pictorul Edouard Tartuffe își petrece zilele în fața șevaletului, viața pare să curgă mereu la fel. Până când apare Joseph, un tânăr jurnalist venit să descopere legenda artistului. Dar acolo o găsește și pe Ettie, fata care a crescut în umbra pictorului, și care nu a avut niciodată voie să își imagineze o altă viață, deși pasiunea pentru pictură mocnea, de asemenea, în inima ei.
Între ei începe o poveste de dragoste care îi oferă curajul de a visa la o lume dincolo de acea casă. Pentru prima dată, Ettie începe să creadă că nu trebuie să rămână invizibilă.
Iar Joseph începe să înțeleagă că uneori cea mai importantă poveste nu este cea despre un artist celebru, ci despre femeia care a trăit prea mult timp în umbra lui.
Anul 1920. Pictorul Edouard Tartuffe trăiește retras la o fermă izolată. Aici, timpul a încremenit în loc, iar aerul se mișcă doar atunci când el ridică pensula. Ettie, nepoata sa, are grijă ca totul să fie în ordine: curăță, pregătește atelierul, spală pensulele și creează în jurul unchiului ei spațiul perfect în care arta poate să respire.
În această liniște apăsătoare pășește Joseph, un jurnalist fascinat de povestea geniului Tartuffe. Curând, descoperă că, sub atitudinea calmă a tinerei Ettie, mocnește un secret periculos.
În fiecare noapte, ea copiază tablourile lui Tartuffe. Le reproduce până la ultima tușă, iar copia şi originalul devin imposibil de deosebit. Însă când focul izbucnește în atelier și distruge aproape totul, nimic nu mai poate rămâne ascuns.
Ani mai târziu, în 1957, o femeie privește Ospățul, tabloul celebru despre care se spune că ar fi singurul care a supravieţuit incendiului. În fața lui, rămâne o întrebare:
cine este, cu adevărat, artistul?
„Ettie nu a mai fost atinsă de foarte mult timp. Ea trăiește într-o lume lipsită de contact fizic. Uneori, atunci când plătește pâinea la piață, pune mai multe monede decât este necesar în palma brutarului, astfel încât acesta să fie nevoit să i le dea înapoi și să o mai atingă o dată. Două atingeri la preț de una. Ettie nu a mai fost ținută în brațe, nu a mai fost strânsă, sărutată sau îmbrățișată de atât de mult timp încât, uneori, are impresia că este ecoul unei persoane. Așa că nu trebuie să-l lase pe Tata să observe câtă plăcere îi face Joseph, cum se destinde corpul ei atunci când el este în preajmă și cum aerul pare să se limpezească.”
Dacă stai suficient de mult în fața unei pânze, începi să observi și altceva: umbrele. Locurile în care cineva a șters o culoare, a schimbat o linie, a ales să prezinte povestea într-un fel care să fie mai ușor de acceptat. Așa se întâmplă și cu femeile din istorie.
Pe Cleopatra, poeții au transformat-o într-un simbol al seducției, iar legenda ei a fost spusă aproape întotdeauna prin ochii bărbaților. Pe Ettie, o tânără înzestrată cu un talent rar, lumea din jur a învățat să o privească doar ca pe fata care ține atelierul marelui pictor în ordine, în timp ce gloria rămâne a lui. Și totuși, există un moment în care o femeie nu mai acceptă să rămână în marginea tabloului și îndrăznește să pășească în mijlocul lui, unde să fie admirată de toți.
Pentru că nu este nevoie să schimbi întreaga istorie pentru a face dreptate. Trebuie doar să o privești dintr-un unghi nou, pentru a vedea femeia care a fost acolo tot timpul.
„O poveste ca o pictură care prinde formă sub ochii tăi. Lucy Steeds construiește un univers dens, senzorial, în care lumina verii, mirosul de terebentină și tăcerile dintre personaje devin la fel de importante ca acțiunea.”
- Melly
„Mi-a plăcut tare mult povestea de iubire delicată, construită din priviri, gesturi mici și momente în care două personaje încep să se vadă cu adevărat. Relația dintre Joseph și Ettie este ca o formă de trezire: el începe să înțeleagă lumea din jurul lui, iar ea începe să înțeleagă că viața ei ar putea fi mai mult decât umbra atelierului în care a crescut.”
- Florence
„Ettie nu este o eroină clasică și nici o rebelă zgomotoasă. Revolta ei este lentă, tăcută, dar cu atât mai puternică. Romanul devine astfel o reflecție dureroasă și elegantă despre modul în care istoria a ales, de prea multe ori, să admire capodoperele fără să se întrebe cine a plătit prețul pentru ele.”
- Sophia