Povești despre inimă și creier

Dragă inimă

Uneori, ne afundăm în gânduri și ne pierdem în griji nefondate. Uităm să o ascultăm pe ea, cea care merită toată atenția. În goana asta după titluri, uităm cum ne numim și mai ales uităm de ritmul ei. Alergăm mereu spre ceva… căutăm doar să ajungem și uneori uităm care este destinația. De multe ori nici nu e nevoie de noi acolo, dar până să-ți dai seama, ritmul ei e deja schimbat. Ați observat că ne dăm seama de importanța unui lucru abia atunci când nu-l mai avem? Iar de ea ne amintim cu adevărat în momentele de șoc pentru că pe ea nu-ți permiți să o pierzi. Pur și simplu nu ai voie.

Cartea "Dragă inimă" a fost scrisă exact cu scopul acesta. De a-ți aminti să te oprești din când în când. Să mai stai un pic și să te bucuri de ce este cu adevărat important pentru tine. Dacă te gândești că este o carte de dezvoltare personală sau una tehnică, având în vedere specializarea mea, nu, nu este despre asta. Este o carte cu povești reale de viață, povești care te pun pe gânduri, te răscolesc, te determină să-ți pui întrebări și cu siguranță este o carte care are puterea să te schimbe. Trebuie doar să-i dai voie.

Cei care au citit-o deja au încadrat total diferit ideea de fericire. Și mai ales au început să aprecieze altfel familia, oameni apropiați lor și chiar pe ei înșiși.

Culorile uitării

Galben. Aproape frate cu lumina. Țin minte la perfecție clipele unei gărzi în care am intrat în inima salonului pentru a arunca un ultim ochi asupra pacienților. Era târziu în noapte. M-am oprit între paturi și singura lumină vizibilă, galbenă și plăcută, izvora dintr-o lampă prinsă de perete. Era întoarsă spre noptieră, cât să genereze suficient vizibil pentru o priveliște încărcată de grijă. Pacienții dormeau. O doamnă fostă profesoară își ținea aproape carnetul pe care nota fel de fel de expresii, să nu le uite cât timp va mai avea. Un domn fusese cascador pe avioane și povestea cu lux de amănunte grozăviile lui din tinerețe. O doamnă trăise jumătate de veac în Franța. Un domn era actor la un teatru pentru copii. O doamnă își pusese peste zi părul pe bigudiuri, la cei 93 de ani ai săi. Un domn stătea fără șosete, pentru că acestea îi dispăreau într-un mod ciudat. Sub galbenul acela cu intensitate mică, timpul s-a prăbușit printre bătăile inimii mele. A devenit diastolic și nici nu l-am mai simțit. M-au răvășit, în liniștea deplină, amintirile cu fiecare dintre acești pacienți. Luptele, poveștile, gândurile. Când m-am răsucit pe vârfuri și timpul a devenit iar sistolic, am realizat că echilibrul lor actual e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în viața mea. Am ieșit din acel întuneric fulgerat calm de un galben aproape frate cu lumina. Orice lumină e bună, cum îmi spunea cineva, demult. Mai ales cea care oprește timpul.