Impotriva interpretarii

Impotriva interpretarii este prima colectie de eseuri a lui Susan Sontag care i-a si adus renumele de una dintre cele mai incisive voci critice moderne. Sontag a fost printre primii ganditori contemporani care au scris despre intrepatrunderea dintre formele inalte si formele marunte ale artei, acordandu-le valori egale ca subiecte valide. De asemenea, Sontag discuta cu aceeasi pasiune despre Sartre, Camus, Simone Weil, Godart, Beckett, Levi-Strauss, filme SF, psihanaliza si gandire religioasa contemporana. Publicata initial in 1966, aceasta colectie a avut o influenta majora asupra a generatii intregi de cititori, precum si asupra campului de critica culturala.

„Sontag ofera suficienta hrana mintii pentru a satisface pana si cel mai intelectual dintre apetituri.” The Times

Printre numeroasele aprecieri primite de Susan Sontag se numara Peace Prize oferit de German Book Trade (2003), premiul Prince of Asturias 2003, Jerusalem Prize (2001), premiul National Book Award pentru In America (2000) si The National Book Critics Circle Award pentru Despre fotografie (1978). In 1992 a primit The Malaparte Prize in Italia si in 1999 a fost numita de guvernul francez Commandeur de l'Ordre des Arts et des Lettres.

Fragment din lucrarea: Impotriva interpretarii de Susan Sontag

"Moartea tragediei Discutiile moderne despre posibilitatea tragediei nu sunt simple exercitii de analiza literara; sunt exercitii in vederea formularii unui diagnostic cultural, mai mult sau mai putin deghizat. Subiectul literaturii a epuizat mult din energia care se indreptase spre filosofie inainte ca acest subiect sa fie purificat de catre empiristi si logicieni. Dilemele moderne ale sentimentelor, actiunii si credintei sunt argumentate acum in domeniul capodoperelor literare. Arta este vazuta ca o oglinda a capacitatilor omenesti intr-o perioada istorica data, ca principala forma prin care o cultura se defineste, se numeste si se dramatizeaza pe sine. In special intrebarile cu privire la moartea formelor literare — mai este posibil poemul narativ lung, sau este mort? romanul? drama in versuri? tragedia? — sunt de cea mai mare importanta. Inmormantarea unei forme literare este un act moral, o realizare inalta a moralitatii moderne in arta, a onestitatii. Caci, ca act de autodefinire, este si o inmormantare de sine. Asemenea inmormantari sunt de obicei insotite de toate manifestarile doliului; caci ne jelim pe noi insine atunci cand dam nume potentialului pierdut de sensibilitate si atitudine intrupat in forma moarta. In Nasterea tragediei, care discuta in realitate moartea tragediei, Nietzsche a blamat prestigiul nou dobandit al cunoasterii si inteligentei constiente — care s-a ridicat in Grecia antica odata cu personalitatea lui Socrate — ca fiind raspunzatoare de pierderea instinctului si a simtului realitatii, ceea ce a facut imposibila tragedia. Toate discutiile pe aceasta tema care au urmat au fost la fel de elegiace sau, cel putin, defensive; fie jelind moartea tragediei, fie nadajduind sa incerce crearea unei tragedii „moderne" pornind de la teatrul naturalist-sentimental al lui Ibsen, Cehov, O'Neill, Miller si Williams. Este unul dintre meritele deosebite ale cartii lui Lionel Abell faptul ca e lipsita de accentul obisnuit pus pe legie si tristete. Oare nimeni nu mai scrie tragedii? Foarte bine. Abel isi invita cititorii sa paraseasca aceasta atmosfera de nimomantare si sa ia parte la o festivitate celebrand forma dramatica proprie noua, care a fost de fapt a noastra timp de 300 de ani: metapiesa de teatru.
Intr-adevar, nu am avea de ce sa regretam, intrucat cadavrul cra doar cel al unei rubedenii indepartate. Tragedia, spune Abel, nu este si nu a fost niciodata una dintre formele caracteristice teatrului occidental; cei mai multi dramaturgi occidentali, desi inclinati sa scrie tragedii, au fost incapabili s-o faca. De ce? Intr-un cuvant, din prea multa constiinta de sine. in primul rand, constiinta de sine a dramaturgului insusi, si apoi aceea a protagonistilor. „Dramaturgul occidental este incapabil sa creada in realitatea unui personaj lipsit de o asemenea constiinta de sine. Lipsa constiintei de sine este la fel de caracteristica pentru Antigona, Oedip si Oreste pe cat este constiinta de sine caracteristica pentru Hamlet, acest personaj-cheie al metateatruhii occidental." Astfel, metateatrul — cu conflicte in care se descrie autodramatizarea unor personaje constiente, un teatru ale carui metafore dominante arata ca viata este vis si lumea e o scena — a preocupat imaginatia dramatica a Occidentului in tot atata masura pe cat imaginatia dramatica greaca s-a preocupat de tragedie."