Singurătatea e o buruiană cu rădăcini puternice. Cu trecerea timpului, sapă mai adânc în suflete, e mai greu de stârpit. Usucă prezentul și se hrănește cu amintiri. Ar fi de ajuns iubirea, singură, s-o smulgă din rădăcini. Dar cine are impresia că se găsește iubire așa, pe toate drumurile, la fiecare colț de stradă, se înșală amarnic.
(...)
Pe amândoi îi apăsa dorul de copii. Chiar dacă acești copii aveau la rândul lor copii și nepoți.
Îi uitaseră. Se mutaseră departe de ei, departe de satul sărăcăcios în care crescuseră. Erau domni de oraș acum. Aveau vieți ocupate de muncă, neveste, tabieturi sfinte. Se pregăteau să crească nepoți. Știuseră să își țină copiii aproape, pe lângă ei, să nu rămână singuri ca ai lor părinți.
Sanda și Ștefan le lăsaseră aripile să crească. Îi dăduseră la școli. Se mândriseră cu ei că sunt deștepți și realizați.
Acele realizări însemnaseră înstrăinare. Dar cărui părinte care se poate numi cu adevărat părinte îi pasă că rămâne singur pe lume atâta vreme cât copiii îi sunt fericiți și realizați?
Lor nu le păsase.
Se agățau de un telefon grăbit pe care îl primeau, poate, o dată pe săptămână, când de la unul, când de la altul.
