Cum ai putea să te accepți așa cum ești când întreaga lume te judecă după aparențe?
Esmay duce cea mai grea luptă: cu sine. Descoperă acum în cele două volume din „Obsesia” la ce sacrificii te poate supune nevoia de iubire!
„Obsesia este o lecție de viaţă. O poveste despre etichetele puse de societate și despre cum ne împing acestea spre ceva ce nu vrem să devenim. Helene este genul de autoare care reuşeşte să ajungă la sufletele cititorilor încă de la primele pagini.”
– Zenaida
Esmay ar fi putut schimba lumea cu forța ei dacă nu ar fi văzut în oglindă doar kilogramele în plus, ci și sufletul său. Dar fiecare poveste vine cu dificultățile sale, nu doar cu un sfârșit fericit.
Complexată de felul cum arăta, Esmay își dorea să fie acceptată. Să fie iubită. Să fie „normală”. Iar când l-a întâlnit pe Ewan, a crezut că a descoperit iubirea. A căutat frumosul în sufletul lui Ewan, fiind vrăjită de exteriorul său perfect. Dar a descoperit doar ziduri prea înalte, care nu o lăsau să-l vadă pe adevăratul Ewan. Iar adorația și disperarea de a fi iubită s-au transformat în obsesie. O obsesie care a rănit-o mai tare decât o făcuseră toți oamenii care o judecaseră după aparențe și care-i aruncaseră comentarii răutăcioase.
Esmay și-ar fi dorit să creadă că nu a pierdut totul. Ar fi vrut să plece, să lase totul în urmă și să nu se mai întoarcă niciodată. La doi ani după ce sufletul i-a fost rănit, aparențele s-au schimbat, însă obsesia din trecutul său încă o urmărește. Oare își va da seama la timp care este diferența dintre dragoste și obsesie?
„— Esmay, am râs eu vreodată de tine? mă întreabă cu o expresie serioasă şi pe un ton uşor afolat.
Are degetele atât de reci, însă toată pielea mi se încălzeşte instantaneu în locul unde mă atinge. Nu le mişcă nici măcar un milimetru, pur şi simplu le ţine strâns pe încheietura mâinii mele şi nimic mai mult. E un gest mult prea nesemnificativ pentru milioane de oameni, însă pentru mine are un efect total neaşteptat. Nu cred că el este conştient de ceea ce face, pentru că altfel mi-ar da drumul şi nu m-ar mai atinge niciodată. Am o minte sucită, ştiu, sau poate el mi-o întortochează şi mă face să îmi placă atât de mult să îi simt atingerea.
— Nu am de unde să ştiu, şoptesc, de parcă mi-ar fi teamă să mai vorbesc. Nu te-am mai văzut niciodată până acum.
Vocea mă trădează, pentru că, deşi vreau să par dură, tremuratul mă dă de gol.
— Nu am făcut-o! se răsteşte, luându-mă prin surprindere, iar tonul său aspru îmi trimite mii de fiori pe şira spinării.
— De ce nu ai face-o? Toată lumea râde de Esmay cea grasă. De balena Willy cu ochelari hidoşi şi aparat dentar.
Mă agăţ de oftatul său apăsat, care parcă îmi transmite că îl dezamăgesc cu aceste cuvinte. Mă agăţ cu disperare de răspunsul său şi chiar sper să fie adevărat. Pentru prima oară în viaţa mea, îmi doresc ca el să fie singura persoană care nu râde şi nu îşi bate joc de mine.
— Nu kilogramele ne definesc ca oameni, Esmay!”
„Rănile din trecut încă mă ardeau şi mă dureau. Am fost aruncată cu brutalitate într-un ocean de neîncredere, iar cea mai mare problemă a fost că nu ştiam să înot. Nu am văzut niciun ţărm în depărtare şi nici nu am avut o barcă de salvare. Pur şi simplu, am plutit în derivă, înconjurată numai de rechini flămânzi.
Am aflat foarte multe lucruri de-a lungul ultimilor doi ani. Am învăţat să mă descopăr, să citesc oamenii şi intenţiile lor, am învăţat să fac faţă durerii şi suferinţei, să mă accept aşa cum sunt şi cum să fiu fericită, chiar şi superficial. În schimb, mi-am neglijat trecutul. I-am aruncat mereu priviri cu coada ochiului şi nu am lăsat prezentul să mi-l vindece. Nu în totalitate, cel puţin. Nu am învăţat cum să închei anumite capitole din viaţa mea, care meritau să fie uitate. Le-am lăsat acolo, scrise în jurnalul sufletului meu, fără un cuvânt de încheiere. Asta a fost cea mai mare greşeală pe care am făcut-o în mod conştient, aş putea spune. Nu m-am simţit niciodată pregătită să merg mai departe, pentru că m-am agăţat de suferinţa mea din trecut. Am alimentat-o cu toate amintirile dureroase şi astfel s-a născut răzbunarea. Nu credeam că ea îmi va aduce un final fericit, însă era singura care mă ajuta să dorm noaptea.
Am învățat să mă iubesc atunci când nu am mai lăsat vorbele celorlalți să mă definească.”
Helene N. studiază în Londra, dar o parte din sufletul său a rămas acasă, în Constanța. Însuși pseudonimul său îi aduce aminte de casă, fiind numele bunicii sale. Helene a scris dintotdeauna, dar a dat frâu liber pasiunii sale cu doar șase ani în urmă, pe o platformă online, unde s-a descoperit și și-a dat seama că scrisul va avea un loc mult mai important în viața sa pe viitor.
Visul său a prins viață când a publicat primele sale cărți în 2019. Autoarei îi place să citească, să călătorească și, bineînțeles, să scrie. Atunci când nu călătorește în lumea reală, spiritul calm și romantic al lui Helene evadează în lumile create de ea în interiorul cărților.
„Am rezonat cu povestea lui Esmay din toate punctele de vedere. Am fost alături de ea la fiecare pas, i-am simțit toate supărările și grijile, am plâns și am suferit alături de ea cum de puține ori mi s-a întâmplat. O poveste care încă mă răscolește și trezește în mine o multitudine de sentimente.”
– Aida-Bianca
