103 Lei 49 Lei
Anays. Un nume enigmatic, dar un suflet care-și arată răzvrătirea
și efervescența, care poate răsturna cu adevărat întreaga lume
pentru dorințele inimii. Între așternuturile altora și pofta de
iubire, va rămâne Anays alături de marea sa iubire?
Comandă acum pachetul „Confesiunile unei fete rele” și
învață să alegi între antiteza iubirii și fericirea sufletului!
103 Lei 49 Lei
„Confesiunile unei fete rele” sunt o poveste de viață condimentată cu picanterii, iubiri aflate la limita dintre eternitate și fantezie, aventuri pierdute în atâtea așternuturi și mirajul fericirii în doi.
Anays este cea care face regulile în iubire. Dar în fața iubirii adevărate chiar și un suflet răzvrătit ca al ei, care caută de obicei trupuri goale în care să răsune ecoul inimilor impulsive, nu poate ceda. Obsesia iubirii eterne alături de N. o urmărește de-a lungul vieții, cu visurile sale atârnând de un fir subțire din croiala sufletului. Până când... până când fata rea spune „DA” și se lasă învăluită de iluzia fericirii.
Dar găsește oare cu adevărat bărbatul care știe cum să o iubească după placul inimii ei sau este adevărat că iubești o singură dată în viață, definitiv și irevocabil?
Fără risc, frică sau adrenalină, o relație moare încet, de
plictiseală.
Îi spun că poate ne vom revedea. Dar nu acum, să nu mai insiste.
Nu știu dacă el merită vreo șansă în plus, dar sigur merit eu.
***
Acum nu mai obosesc niciodată să fiu eu însămi. Găsesc în esența
ființei mele rațiunea de a continua și nu mai accept să fiu
condiționată de prezența vreunui bărbat anume. Mereu am câte un
bărbat alături, însă nu întotdeauna același. Deocamdată.
Viața însăși este o ruletă rusească, cu deosebirea că, în loc de
un glonț pe țeavă, are cinci. Ce șanse sunt să nu te nimerească
vreunul? Insignifiante. Pe mine, de-a lungul timpului, m-au cam
nimerit toate. Și i-am zărit și cartușiera. Deci, continuăm să
jucăm. Asta nu mă va opri, desigur, de la nimic. Nu-mi pasă. Nu
îmi mai pasă. Nu are ce să-mi facă. Mai exact, nu mai are ce să-mi
facă. Am crescut să mă iubesc mai mult decât toți bărbații care
mi-au declarat vreodată amor etern. Și nu au fost puțini, și nu au
fost toți mincinoși...
Sunt făcută dintr-un amestec nefiresc de substanțe, întâmplări,
iubiri și proiecții. Din control și dezmăț, din rațiune și patimă,
iar viața mea refuză să fie liniară. Viața mea nu se întâmplă
niciodată „între timp”, ci, mereu, „acum”. Am adus-o într-un
prezent continuu din care nu am de gând să evadez.
Femeile nu mă iubesc. Văd în mine o amenințare. Văd bine. Chiar
sunt. Mă urăsc pentru că mă invidiază. Mă desconsideră pentru că
prezența mea le împrospătează conștiința ratării. Dacă aș fi
empatică, mi-ar fi milă de ele. Chiar și așa, nu aș avea cum simți
compasiune, dar ceva milă probabil că aș stoarce. Dar nu sunt.
Atitudinea lor nu mă jignește. Nu are cum să te jignească cel mai
mare compliment pe care o femeie îl poate face altei femei.
Atenția lor, timpul pe care mi-l dedică, faptul că nu au puterea
să mă ignore, ei bine, toate acestea trădează o admirație adânc
ascunsă, acolo unde conștient nu mai au acces. Problema
autolimitării lor nu este problema mea. Și, de cele mai multe ori,
nici a soților lor.
Oprisem la trecerea de pietoni în ultimul moment. Nu aveam viteză,
doar gândurile hălăduiau dincolo de orașul puturos de sfârșit de
toamnă. Din obișnuință, am dus mâna în dreptul scaunului din
dreapta, ca și când aș fi vrut să împiedic o imaginară persoană să
se lovească, din cauza frânei bruște, de bord. Gestul meu s-a
oprit blând pe scaunul gol și atunci am conștientizat că a trecut
atât de mult timp... Nu am regretat, dar nici nu am jubilat, însă
momentul a fost înregistrat în zona microrevelațiilor care, în
timp, ne transformă.
Oprisem să treacă un bărbat între două vârste, înalt, cu fața
acoperită de o pălărie ușor neasortată la strada pe care tocmai o
traversa. Înainte să pună însă primul picior pe trecere, a întors
capul spre mine, și-a dus teatral mâna dreaptă în dreptul inimii
și a făcut spre mine o înclinare ușoară, în semn de mulțumire.
Apoi, a zâmbit. Nu i-am zărit nicio secundă ochii, însă
zâmbetul... Zâmbetul îmi era cumplit de familiar. Călătorea spre
mine de la ani-lumină distanță, dintr-un trecut făcut pachet și
expediat către Hades, cu predare personală.
„Ai dreptate, iubirea noastră a murit. Și eu, încet, odată cu
ea...” au fost ultimele cuvinte pe care mi le scrisese vreodată N.
După internarea lui, încetase să-mi mai scrie și nici nu mai
aflasem nimic despre el, nici măcar dacă mai era viu sau nu, chit
că, pentru mine, el murise de mult. Și acum... Acum, zâmbetul lui
traversa strada, viu și aparent bine-mersi, iar mâna lui dreaptă
îmi mulțumise așezată în dreptul inimii. Nu, nu aveam niciun
dubiu, era el, deși nu-i văzusem fața toată, iar anii scurși între
noi se jucaseră neglijent cu ființa lui. Aș fi preferat să nu mă
vadă, căci dacă aș fi intuit câteva secunde mai devreme că ar fi
putut fi el (ce naiba să caute acolo?), aș fi trecut în trombă,
fără să opresc, dar fără să-l accidentez, cum poate aș fi vrut
atunci, la plecare...
Când trecutul îmi dă ghes, îmi permit să am nostalgii, dar
niciodată regrete!
Trecuse fără să întoarcă capul, fără să tresară, fără nicio
ezitare. E clar, nu m-a recunoscut și asta a făcut ca întreaga
scenă să primească un mare delete. Nefirească potrivire de
momente, nu? Revelația singurătății să fie urmată chiar de
apariția... lui N? Dar oricât aș ține eu la semne, acesta nu era
unul care să-mi convină. Mi-am promis să-i inventez o altă
semnificație, complet diferită de cea pe care, sigur, i-aș fi
conferit-o atunci, în cealaltă viață a mea. Da, s-a întâmplat să
aflu când a fost internat (oare cu ce diagnostic?), nu am aflat că
a fost externat (vindecat oare?), dar întâmplarea (tot ea, să
zicem!) a făcut în așa fel încât nu doar să aflu, ci să-l văd și
să mă bucur o dată în plus că deciziile cele mai grele sunt, de
fapt, și cele mai bune. Aveam dovada în fața mea...
Peste câteva minute – care mie mi s-au părut lungi cât jumătate de
zi – m-am întors și m-am rezemat cu fundul de blatul chiuvetei, în
timp ce a intrat el, nu înainte să tragă în dreptul băii semnul de
„nu deranjați, se face curățenie”.
S-a rezemat, la rândul lui, de ușă, în timp ce cu mâna dreaptă, pe
la spate, a încuiat-o. A rămas așa, privindu-mă admirativ, cu o
tristețe pe care o simțeam și eu cum îmi crește pe sub piele. S-a
scuturat ca să alunge toate detaliile neplăcute ale prezentului și
și-a împins ușor cu mâna – cu același gest familiar – membrul
încordat din spatele fermoarului. Dar nu l-a eliberat. Nu, nu
încă. La fel ca ultima oară. Aveam senzația că dansăm tango, cu
pași prestabiliți, dar fără să-și piardă nimic din fascinație.
Un moment, mintea mi-a făcut o mică farsă și mi-a amintit de
faptul că Eva tot într-o toaletă i-a devenit amantă, iar eu, acum,
într-o toaletă o să-i devin... străină. Și ce dacă...
S-a apropiat de mine, mi-a luat fața în palme și, exasperant de
încet, buzele lui au călătorit către ale mele, de parcă ar fi
venit de foarte departe, dintr-o altă dimensiune, acolo unde se și
vor întoarce definitiv. Dar acum, acum se împreunau cu ale mele,
umede de emoție, și limbile și-au regăsit ritmul și zvârcolirea
menită să trezească toate extensiile nervoase, să pună în mișcare
toate simțurile și să ne amețească într-o armonie perfectă cu
vinul de mai devreme.
Apoi, fără preaviz, s-a smuls din sărut și cu o mișcare precisă,
m-a întors din nou cu fața la oglindă. Am mai aruncat o ocheadă
scurtă, dar fără să procesez complet imaginea reflectată, căci
altfel aș fi văzut doi oameni complet răvășiți. Dar nu mai era
timp pentru reflecții de niciun fel. Am apucat bine blatul de
marmură rece, în timp ce el m-a aplecat lin, plimbându-și palma pe
spatele meu, de la coccis până la ceafă, făcând ca suprafața
mătăsoasă a rochiei să foșnească a geamăt, după care mi-a
ridicat-o până la jumătatea spatelui.
Tangoul nostru cunoscut...