Fără risc, frică sau adrenalină, o relație moare încet, de plictiseală.
Îi spun că poate ne vom revedea. Dar nu acum, să nu mai insiste. Nu știu dacă el merită vreo șansă în plus, dar sigur merit eu.
***
Acum nu mai obosesc niciodată să fiu eu însămi. Găsesc în esența ființei mele rațiunea de a continua și nu mai accept să fiu condiționată de prezența vreunui bărbat anume. Mereu am câte un bărbat alături, însă nu întotdeauna același. Deocamdată.
Viața însăși este o ruletă rusească, cu deosebirea că, în loc de un glonț pe țeavă, are cinci. Ce șanse sunt să nu te nimerească vreunul? Insignifiante. Pe mine, de-a lungul timpului, m-au cam nimerit toate. Și i-am zărit și cartușiera. Deci, continuăm să jucăm. Asta nu mă va opri, desigur, de la nimic. Nu-mi pasă. Nu îmi mai pasă. Nu are ce să-mi facă. Mai exact, nu mai are ce să-mi facă. Am crescut să mă iubesc mai mult decât toți bărbații care mi-au declarat vreodată amor etern. Și nu au fost puțini, și nu au fost toți mincinoși...
Sunt făcută dintr-un amestec nefiresc de substanțe, întâmplări, iubiri și proiecții. Din control și dezmăț, din rațiune și patimă, iar viața mea refuză să fie liniară. Viața mea nu se întâmplă niciodată „între timp”, ci, mereu, „acum”. Am adus-o într-un prezent continuu din care nu am de gând să evadez.
Femeile nu mă iubesc. Văd în mine o amenințare. Văd bine. Chiar sunt. Mă urăsc pentru că mă invidiază. Mă desconsideră pentru că prezența mea le împrospătează conștiința ratării. Dacă aș fi empatică, mi-ar fi milă de ele. Chiar și așa, nu aș avea cum simți compasiune, dar ceva milă probabil că aș stoarce. Dar nu sunt. Atitudinea lor nu mă jignește. Nu are cum să te jignească cel mai mare compliment pe care o femeie îl poate face altei femei. Atenția lor, timpul pe care mi-l dedică, faptul că nu au puterea să mă ignore, ei bine, toate acestea trădează o admirație adânc ascunsă, acolo unde conștient nu mai au acces. Problema autolimitării lor nu este problema mea. Și, de cele mai multe ori, nici a soților lor.
[…]
R a ajuns mai repede decât credeam. Probabil că a riscat, a condus ca nebunul, nu exclud vreo amendă, numai ca să răspundă mai repede chemării mele. La întoarcere, în schimb, va conduce foarte încet, ca să prelungească cât mai mult timpul petrecut împreună.”
Oprisem la trecerea de pietoni în ultimul moment. Nu aveam viteză, doar gândurile hălăduiau dincolo de orașul puturos de sfârșit de toamnă. Din obișnuință, am dus mâna în dreptul scaunului din dreapta, ca și când aș fi vrut să împiedic o imaginară persoană să se lovească, din cauza frânei bruște, de bord. Gestul meu s-a oprit blând pe scaunul gol și atunci am conștientizat că a trecut atât de mult timp... Nu am regretat, dar nici nu am jubilat, însă momentul a fost înregistrat în zona microrevelațiilor care, în timp, ne transformă.
Oprisem să treacă un bărbat între două vârste, înalt, cu fața acoperită de o pălărie ușor neasortată la strada pe care tocmai o traversa. Înainte să pună însă primul picior pe trecere, a întors capul spre mine, și-a dus teatral mâna dreaptă în dreptul inimii și a făcut spre mine o înclinare ușoară, în semn de mulțumire. Apoi, a zâmbit. Nu i-am zărit nicio secundă ochii, însă zâmbetul... Zâmbetul îmi era cumplit de familiar. Călătorea spre mine de la ani-lumină distanță, dintr-un trecut făcut pachet și expediat către Hades, cu predare personală.
„Ai dreptate, iubirea noastră a murit. Și eu, încet, odată cu ea...” au fost ultimele cuvinte pe care mi le scrisese vreodată N. După internarea lui, încetase să-mi mai scrie și nici nu mai aflasem nimic despre el, nici măcar dacă mai era viu sau nu, chit că, pentru mine, el murise de mult. Și acum... Acum, zâmbetul lui traversa strada, viu și aparent bine-mersi, iar mâna lui dreaptă îmi mulțumise așezată în dreptul inimii. Nu, nu aveam niciun dubiu, era el, deși nu-i văzusem fața toată, iar anii scurși între noi se jucaseră neglijent cu ființa lui. Aș fi preferat să nu mă vadă, căci dacă aș fi intuit câteva secunde mai devreme că ar fi putut fi el (ce naiba să caute acolo?), aș fi trecut în trombă, fără să opresc, dar fără să-l accidentez, cum poate aș fi vrut atunci, la plecare...
Când trecutul îmi dă ghes, îmi permit să am nostalgii, dar niciodată regrete!
Trecuse fără să întoarcă capul, fără să tresară, fără nicio ezitare. E clar, nu m-a recunoscut și asta a făcut ca întreaga scenă să primească un mare delete. Nefirească potrivire de momente, nu? Revelația singurătății să fie urmată chiar de apariția... lui N? Dar oricât aș ține eu la semne, acesta nu era unul care să-mi convină. Mi-am promis să-i inventez o altă semnificație, complet diferită de cea pe care, sigur, i-aș fi conferit-o atunci, în cealaltă viață a mea.
Da, s-a întâmplat să aflu când a fost internat (oare cu ce diagnostic?), nu am aflat că a fost externat (vindecat oare?), dar întâmplarea (tot ea, să zicem!) a făcut în așa fel încât nu doar să aflu, ci să-l văd și să mă bucur o dată în plus că deciziile cele mai grele sunt, de fapt, și cele mai bune. Aveam dovada în fața mea...
