De câte ori ai așteptat să fii iubit/ă și să apară acea persoană care să te strângă la piept, să te mângâie pe cap și să ȋţi aline suferinţa? Ai căutat-o ȋn lung și-n lat, ȋn părinţi, iubiţi sau prieteni, dar ai omis cea mai importantă persoană: pe tine! Adesea, căutăm validarea celor din jur, ȋncercăm să le oferim ceea ce am vrea să primim, dar în final, ne simţim tot singuri și abandonaţi. 

Ziua ȋn care m-am iubit cu adevărat nu este un tratat de psihologie, ci o carte scrisă din suflet, povestea autentică a Andreei Săvulescu, care, ȋnainte de a fi terapeut este om, și, la rândul ei, a trecut prin trauma abandonului, a respingerii, a umilinţei și a trădării. Dacă ȋţi imaginai că psihologii sunt acei oameni perfecţi, mereu zen, ei bine, nu sunt. Ceea ce ne ȋnvaţă Andreea Săvulescu este că recunoașterea propriilor anxietăţi nu reprezintă nicidecum o slăbiciune, ci un pas spre vindecarea și acceptarea sinelui.

Să fii psiholog vine la pachet cu o multitudine de aşteptări şi o mare presiune din exterior. Pentru mulţi, psihologul este întruchiparea lui a fi perfect, unii cred că dacă eşti psiholog, eşti un fel de robot fără emoţii, cum să te simţi tu trist? Cum adică eşti nervos? Păi cum de ridici tonul, dar de ce te cerţi? Cum adică eşti gelos? Vai, ai fost în depresie? Nu se poate să faci atacuri de panică, cum să te gândeşti tu că o să mori? Păi şi de ce nu te scoţi singur din asta cu toate lucrurile pe care le-ai învăţat? Şi cum, divorţezi? Păi eu credeam că psihologii sunt perfecţi.

Copilul nostru interior este cea mai importantă fiinţă din viaţa noastră, singura bucăţică vie şi divină căreia trebuie să-i înţelegem nevoile, să-i mulţumim că există şi să-l ajutăm să treacă peste traumele trecutului. De aici pleacă iubirea de sine, dar şi neiubirea, aşa cum spune Andreea Săvulescu. Mulţi dintre noi creştem cu goluri în suflet, cu părinţi mai mult sau mai puţin implicaţi emoţional, iar de aici pornesc şi non-relaţiile, acele legături în care proiectăm calităţi în alte persoane, trăim iubiri neîmpărtăşite, aşteptând mereu să fim salvaţi sau să salvăm pe cineva.

În iubire, eu am învăţat să aştept şi pare că în continuare asta fac, aştept ca cineva să mă iubească, aşa cum nu mă pot iubi nici măcar eu.

Pentru că n-am primit iubire aşa cum am avut nevoie, ne agăţăm de ceilalţi şi punem pe ei presiunea de a ne umple golurile.

Atunci când citeşti Ziua ȋn care m-am iubit cu adevărat, simţi că stai de vorbă cu un prieten drag, acea persoană care te înţelege şi te lasă să plângi pe umărul ei, fără să te judece. O carte sinceră, tristă pe alocuri, dar care este un adevărat balsam pentru suflet. Uneori, oricât de multă terapie am face sau oricât de multe cărţi de dezvoltare personală am citi, parcă nu e de ajuns. Avem nevoie de un exemplu personal, de cineva care a trecut prin aceleaşi traume. Pentru un moment, Andreea Săvulescu se detaşează de profesia de psiholog şi intră în rolul de om care îşi dă voie să sufere, să înţeleagă de unde vine şablonul disfuncţional din prezent şi să se accepte cu bune şi rele. După fiecare capitol în care se reîntoarce la evenimentele traumatizante din copilărie, repetă mantra Eu mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt. Poate părea banal, dar este exact modul în care se produce procesul de vindecare: prin acceptarea propriilor vulnerabillităţi.

Neacceptarea emoţiilor negative duce la somatizare şi degradarea corpului fizic. Unele dintre cele mai emoţionante pasaje ale cărţii sunt cele în care Andreea Săvulescu povesteşte despre modul în care corpul său reacţiona la emoţiile reprimate. Gândul de a dezvolta boli cronice este terifiant pentru oricine, mai ales pentru o persoană în floarea vârstei. Nu trăirea tristeţii ne îmbolnăveşte, ci ignorarea ei.

Deşi este sfâşietor, finalul cărţii reprezintă împăcarea cu sinele, acceptarea a ceea ce suntem, dar şi a factorilor externi asupra cărora nu avem control. În sfârşit, iubirea de sine vine din eliberarea emoţiilor negative şi iertarea celor care ne-au greşit si nu au putut să ne ofere mai mult. Ziua ȋn care m-am iubit cu adevărat este una din cărţile care emoţionează până la lacrimi, o scriere autentică, în care un terapeut îşi permite să fie om, să renască din cenuşă pentru a-i putea vindeca pe ceilalţi.